Săptămâna trecută, la Mănăstire, în timp ce ne pregăteam de plecare, povesteam cu unul dintre monahii pe care, deşi i-am întâlnit numai de câteva ori în viaţă, îmi pare că îl cunosc de când e lumea. Am tras spuza pe veşnicul subiect de minunare: Nicolae Steinhardt – omul şi monahul. L-am întrebat ce-ar spune dacă, pe neaşteptate, ne-am trezi cu el în păduricea din incinta mănăstirii. Cum ar fi să-l avem printre noi pe cel care a scris Jurnalul fericirii, ce ne-am vorbi, ce emoţie ne-ar încerca. „O să-l întâlneşti într-o zi, stai liniştit. O să-i întâlneşti pe mulţi. Chiar şi pe Hristos şi pe Maica Lui o să-I întâlneşti. Îţi dai seama câţi ne aşteaptă să-I întâlnim, acolo-n rai?”
Câteva lucruri rezultă din cele spuse, cu un zâmbet luminos, de monah. Mai întâi, că o anume pregustare a raiului – aici, pe pământ – este întâlnirea (pe viu sau prin cărţi) cu o minte frumoasă şi pătrunzătoare precum cea a lui Steinhardt. (Aşa cum o pregustare a infernului este şi vieţuirea lângă omul care-ţi activează starea de urât.) Apoi, că vectorul care a dat sens vieţii monahului Nicolae de la Rohia (încă din vremea când acesta se afla în puşcărie şi chiar mai devreme) este nimeni altul decât Hristos. Cel gândit, slăvit şi gustat (în chip tainic) în Biserică. O metaforă, vor spune scepticii, dar – despre asta e vorba în propoziţie – o metaforă vie. În fine, că merită să ne păstrăm (să ne ferim de piaza rea) până la capăt, pentru minunata întâlnire din ceruri. Spre a nu ajunge – vorba unui mim celebru aromân, din anii 60-70, al cărui chip l-am zărit deunăzi pictat în graffiti pe Casa Armatei din urbe, alături de inscripţia: NOSTALGII – la „echipa adversă”. (Pentru conformitate a se cerceta inteligenta scenetă TV, Mefisto, în interpretarea antologică a sus-numitului mim.)
M-am gândit, iar, la mama. La datoria pe care o are fiecare fiu de a păstra – de la cei care i-au dat viaţă şi i-au dat un nume – doar ceea ce a fost frumos. De a trăi, fiul, ceea ce a fost mai bun în părinţii săi. Aceasta e adevărata succesiune, adevărata inscripţie pe care se cuvine să o păstrăm în inimă spre veşnica lor pomenire.
