luni, 23 ianuarie 2017

Acești îngeri triști - Ultima mutare, la Teatrul Maghiar din Timișoara

În aceeași zi în care - la un matineu - am revăzut într-o sală de mall animația americană Sing / Hai să cântăm! aveam să descopăr, la Teatrul Maghiar din Timișoara, Ultima mutare - un spectacol strâns pe aceeași idee: agonia teatrului. Dacă blockbuster-ul produs de studiourile Universal & Illumination lasă loc pentru speranță (printr-o intervenție gen deus ex machina), piesa regizată de Kocsárdi Levente (cu trimiteri la operele lui William Shakespeare, William Saroyan, Friedrich Schiller, Eugen Ionesco ș.a.) oferă o perspectivă amară (și radicală) asupra condiției teatrului și actorului.  
Doi actori (Regele și Regina) își găsesc adăpost în clădirea teatrului ce fusese închis cu zece ani în urmă. Scena părăsită este, pentru ei, un templu foarte asemenea Zonei din Stalker. La fel ca și Călăuza tarkovskiană, doar acolo își află izvorul vieții, rațiunea de a trăi. Li se alătură Ducele (un fost boxer) și Fata (o fostă muncitoare într-o fabrică). Amândoi sunt, treptat, inițiați în polifonia teatrului de cei doi actori rămași fără casă și fără job. Toate discuțiile lor converg în jurul vieții pe care n-au trăit-o, a iubirii pe care nu au cunoscut-o. 
Lumea pare să nu mai aibă nevoie de teatru. Clădirea care, cândva, fusese lăcaș de cultură, urmează să fie distrusă (alături de alte câteva clădiri vechi din preajmă) pentru ca, în spațiul rămas liber, să se construiască un modern centru comercial. Zona din Călăuza era considerată periculoasă de către adepții gândirii moderne, utilitariste - Camera Dorințelor putea atrage oameni periculoși care ar fi putut periclita însăși soarta omenirii; de aceea Profesorul îi pregătise o bombă de câteva kilotone, pe care însă - în urma pledoariei Călăuzei pentru acest „spațiu taboric” - nu o va mai detona. Zona din Ultima mutare nu este periculoasă, ci doar inutilă. Spațiul ei nu constituie o amenințare pentru oameni, ci un excelent teren de investiție pentru comercianți. Îl apără, cu prețul vieții, nu un „nebun întru Hristos” (ca în filmul lui Tarkovski), ci cvartetul de „îngeri triști”, fantome ale unui trecut glorios. După ce protestează zadarnic împotriva demolării teatrului, Regele moare (sau, mai exact, este omorât) pe scenă (sau pe ceea ce a mai rămas din scenă, după zece ani de la ultimul spectacol), alături de ceilalți trei mimi. Asemenea unui spațiu sacru, teatrul - înțeles ca instrument de transfigurare a conștiinței omenești - nu piere decât o dată cu slujitorii săi. 
Actorul, ca un neobosit căutător al desăvârșirii, este prizonierul amintirilor sale. Ultima sa mutare este - la propriu - o sacră ardere de sine, atunci când clădirea teatrului-templu este aruncată în aer. Ca și regele, actorul ar trebui să fie nemuritor. Și poate că, prin credincioșia cu care slujește scenei și încearcă să deslușească viața personajelor sale, chiar așa e. Poem dramatic al agoniei și mortii teatrului, Ultima mutare e un strigăt de disperare viscerală și, totodată, unul din cele mai luminoase elogii aduse vieții.



regia: Kocsárdi Levente; dramaturgia: Orbán Enikő; scenografia: Mihai Donici; coregraf: Baczó Tünde; muzica: PG Csoport - Jantyik Zsolt, Jantyik Csaba, V. Viszockij, Horányi László; distribuția: Regele - Horányi László, Regina - Fall Ilona, Ducele - Mátyás Zsolt Imre, Fata - Szász Enikő, Băiatul tânăr - Mihály Csongor, Meseriași, muncitori: Lukács Szilárd, Mátrai Lukács Sándor, Vass Richárd. O producție a Teatrului Maghiar „Csiky Gergely” din Timișoara, 2016.