O carte despre
„spovedania unui preot ateu” face valuri în mass media din România. Ceea ce se
exploatează în acest subiect de scandal este, chipurile, curajul preotului (sau
ex-preotului) de a-și mărturisi „ateismul” și, deopotrivă, astenizarea sa de
către creștinismul adaptat – cum arăta Lucian Blaga – la „stilul vieții
preistorice” din satul pre- și stră-românesc. „Săteanul – scrie Blaga în Permanența
istoriei – nu-l va gândi pe Dumnezeu abstract, dogmatic, filosofic,
așa cum îl definește gândirea bizantină, ci într-un fel mitologic, adică
preistoric.” Cultura istorică bizantină – acuza poetul filosof care nu strivea
corola de minuni a lumii – a fost asimilată stilului preistoric al satelor”.
Astfel, „nici Dumnezeu, nici Isus (sic!) Hristos, nici Maica Domnului nu sunt
pentru săteni subiecte de meditație dogmatică-filosofică, ci motive de
mitizare, adeseori foarte liberă”. Așa stând lucrurile, de ce ne-am mira atunci
când un preot de țară ortodox ajunge pe culmile disperării? Nu din pricina unor
neliniști metafizice de tip cioranian, ci pe motiv de „această lehamite” –
vorba unui film „mizerabilist” de Mircea Daneliuc de la mijlocul anilor 90.
În ceea ce mă
privește, nu mă miră câtuși de puțin că un preot este scandalizat de
încremenirea enoriașilor săi în datini și purtări străine de învățătura
Bisericii, că nu se „smerește” întotdeauna înaintea ierarhilor, că – horrible
dictu – îndrăznește să se numească „ateu”. Nesocotindu-l pe Dostoievski, care spusese că,
depărtându-se de Dumnezeul cel Viu, omul modern nu devine ateu, ci idolatru, pentru
că ajunge să se închine unui zeu de lemn sau de aur, unei ideologii sau chiar
propriilor sale mofturi. Mă miră însă nespus câtă răbdare au ceilalți preoți
(precum cei zugrăviți în câteva filme magnifice de Robert Bresson în Jurnalul
unui preot de țară, de Luis Bunuel în Nazarin sau de Ingmar Bergman
în Lumină de iarnă) care-și văd de treabă mai departe, chiar dacă
știu prea bine că n-au cu cine. Chiar dacă știu (cei care știu) că, de exemplu,
nu icoana (imaginea canonică a Bisericii, fereastră spre absolut) e venerată și
cinstită, ci tabloul religios ultra-pietist; că nu religia în sine e
mântuitoare, ci – așa cum arăta Christos Yannaras în Libertatea moralei, în
Contra religiei – sârguința de a dobândi o cât mai împăcată conștiință
eclezială. Ceea ce mi se pare cu adevărat întristător e altceva: transformarea
silei (față de comportamentul unor confrați – clerici, indiferent de treapta
ierarhiei, sau laici) în hulă și autoexcluderea din rândul Bisericii. Pentru că
„poporul e necredincios” (și „înapoiat” și „idolatru” și „corupt” etc.). Asta
poate pentru că încă mai cred că în Biserică e loc pentru toți, că Ortodoxia e –
cum spune Pr. Rafail Noica – „firea omului”, „devenirea sa întru ființă”. Că
Dumnezeu nu este o instanță care trebuie demonstrată, ci – așa cum îi plăcea să
repete iudeului fără de vicleșug, Nicolae Steinhardt – un ideal în numele
căruia suntem chemați să trăim. Chiar atunci când nu avem pe cine să mai ducem
în Zona-Viață, așa cum se întâmplă cu personajul Călăuzei din filmul lui Andrei
Tarkovski, Stalker. (Tarkovski: „Zona înseamnă viața, iar cel care trece
prin ea fie se zdrpbește, fie se păstrează, în funcție de starea inimii sale.”)
Care personaj încerca în zadar să activeze conștiința eclezială a unor intelectuali
– un scriitor și un fizician – orgolioși, certăreți și blazați, convinși că „nu
trăiesc decât o dată”, că ar trebui să li se plătească fiecare vibrație
sufletească. „Nu doar aceștia doi nu mai cred în nimic, nimeni nu mai crede!” –
avea să se plângă Călăuza soției sale, la întoarcerea acasă din temerara
expediție în Zona în care se afla Camera Dorințelor. Nimeni însă nu mai dorea
nimic – cu adevărat, fierbinte, din toată inima – pentru că nu mai putea crede.
„Organul credinței li s-a atrofiat pentru că nu l-au mai folosit!” – strigă
Călăuza, ca un ecou al iconarului medieval din Rubliov-ul aceluiași
Tarkovski: „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” „Intelectualul – arăta
Alexandr Soljenițîn în Arhipelagul Gulag – nu se definește prin filiația
profesională și ocupație. O bună educație și o familie bună nu produc nici ele,
obligatoriu, un intelectual. Intelectualul este un individ ale cărui interese
și a cărui voință se concentrează în spațiul spiritual al existenței, asta de o
manieră stabilă, lipsită de intermitențe, nedeterminată de circumstanțe
exterioare și adeseori dăinuind în pofida lor. Intelectual e acel om a cărui
gândire refuză orice mimetism.”
Iată că nu doar
ocupațiunea mintală a sătenilor „pre-istorici” e la „foarte libere mitizări” și
eresuri. Interesele și voința (sau, mai exact, absența oricărei bunăvoințe) îi
definesc pe intelectualii din Stalker exclusiv prin filiație
profesională și ocupație. De aceea, „dezbisericirea” celui „ultragiat” de
ignoranță, de feluritele abuzuri de putere, de strâmbătățile mai mari sau mai
mici ale celor cu care e de presupus că se împărtășește din același potir, e –
pentru cei care nu-și pun problema în termeni strict instituționali, juridici –
o chestiune ontologică. Presa de scandal o prezintă exclusiv ca pe o necesară
„salubrizare” de tip legalist, ca pe o „renaștere” înspre noi orizonturi – cum
altfel? – „progresiste” și „democratice”. La urma urmei, nu e la îndemâna
oricui să-și țină mereu mintea în iad fără să deznădăjduiască...
 |
| Călăuza (un film de Andrei Tarkovski, 1979) |
