miercuri, 5 iulie 2017

Simetrie și contemplare

Un film îți cade bine sau nu. Sigur, contează și așteptările pe care le ai, criteriile, sensibilitatea, abilitatea de a sesiza „sufletul poveștii”, un gest, o intonație, o privire, o tăcere. O mișcare (sau o imobilitate) de aparat. O ambianță creată și de muzică. Un semiton. Și, nu mai puțin, filmele din repertoriul cinematografelor pe care le frecventezi. Ori din play list-ul personal. Entuziasmul privitorului - atunci când e și atâta cât mai e - se hrănește mai cu seamă din bucuria de a descoperi aceeași căutare, același ideal. În Testről és lélekről / Despre trup și suflet, idealul este comuniunea sau „iubirea cea mare” pe care numai neatenția și graba noastră ne determină să-l considerăm o „vechitură”, o „racilă” a unor timpuri deloc pragmatice. În fond, pragmatismul (ca și meseria de măcelar sau de lucrător într-o măcelărie, asemenea personajelor filmului) nu ține de o epocă sau alta. Întotdeauna au existat deopotrivă „păguboși” (greu adaptabili) și „profitori”. Întotdeauna „păguboșii”, cei care au refuzat să se adapteze la viață într-un mod pragmatic, au fost în minoritate. Filmul regizat de Ildiko Enyedi în A.D. 2017 transmite o emoție extrem de puțin populară, o insinuare a unei stări de asceză (ca pregătire) fără de care nu poți primi întreaga bucurie a întâlnirii cu „sufletul-pereche”. Drumul spre asceză e presărat și aici cu capcane pe care unii le-ar numi „frumusețe străină” (o fostă iubită - în cazul lui; fantasme soppy sau erotic-hardcore - în cazul ei). Și, tot capcană, gândul că ești stăpân absolut pe propriul trup, că sufletul nu există, că-ți poți face felul atunci când ceea ce ți se-ntâmplă nu-ți vine la socoteală. La final, cei doi îndrăgostiți trăiesc pentru întâia oară serenitatea pe care, fiecare dintre ei, o cunoscuse în vis doar. Același vis, aveau să descopere. Și ce frumoasă simetrie: el cu brațul stâng paralizat, este ocrotit de ea, cu brațul stâng bandajat după tentativa (eșuată) de sinucidere. Din prea multă dragoste, firește. Filmul, poate prea convențional, este condus către happy end.
Despre trup și suflet mi-a amintit de mirarea și necuvintele versurilor lui Nichita Stănescu:
Dacă te trezești, 
iată până unde se poate ajunge:
Deodată ochiul devine gol pe dinăuntru 
ca un tunel, privirea 
se face una cu tine.
Iată până unde se poate ajunge
privirea, dacă se trezește:
Deodată devine goală, aidoma
unei țevi de plumb prin care
numai albastrul călătorește.
Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz:
 Deodată devine gol pe dinăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale somnului 
se văd ...

Despre trup și suflet

Alb și negru

Dueliștii a fost, cred, prima alegorie pe tema luptei - mereu in progress - dintre bine și rău. În filmul lui Ridley Scott binele învinge răul prin mărinimie, nu prin răzbunare sau violență. Oricum, a fost primul duel între „un bun” și „un rău” pe care l-am urmărit cu sufletul la gură și pe care îl urmăresc încă la fel de entuziasmat, uimit și emoționat ca întâia oară. Ioan, la cei șapte ani ai săi, atunci când vedem împreună un film ori zărește un graffiti pe ziduri, vrea să știe dacă personajul „e bun” sau „e rău”. Ah, copilăria asta, când te mulțumești cu albul sau cu negrul, fără să mai pretinzi o mie și una de explicații, de nuanțări, de contextualizări, de justificări etc.!...

Dueliștii (un film de Ridley Scott, 1977)