joi, 3 septembrie 2015

Preotul - agent de istorie și agent de informații



Constantin Noica: „Un singur soi de intelectuali – dacă intelectuali pot fi numiți – ar avea dreptul, și au știut să și-l ia uneori, de a cârmui pe oameni: preoții. Cred, principial, în dreptul preotului de a fi agent de istorie. El știe ce-i omul. Și nu se interesează nici de omul din trecut, ca istoricul, nici de cel viitor, ca filosofii, să spunem; el știind ce e omul dintotdeauna, știe ce e omul acesta de azi.” Preotul – agent de istorie nu a fost nicicând un personaj care să facă rating. De ce? Pentru că ancorarea în prezent, în acest hic et hunc, presupune multă concentrare, nevoință și, mai ales, disponibilitatea de a te jertfi. Iar jertfa este o taină. Adevărul ei sălășluiește în întuneric, e dincolo de aparențe, de ceea ce poate fi auzit, se îndepărtează de orice evidență. Ca să-l deslușești, e nevoie să fii atent la ce nu se spune, să citești printre rânduri. De aceea sunt infinit mai „vandabile” (și mai numeroase) ipostazele decorative cu preoți – agenți de Securitate, ai altor asociații și grupări obscure sau cu preoți ce ascultă de „duhul veacului acestuia”, „colaboraționiști”, interesați de profituri egoiste și alte deșertăciuni. Preotul, ca personaj, este adesea ilustrat (și caricaturizat) în cinema. Cu atât mai meritorii sunt acele strădanii (datorate unor regizori cu personalitate) prin care se urmărea ajungerea la expresie, la surprinderea acelei cunoașteri – fără emfază, fără explicitare – a „omului dintotdeauna”. În istoria filmului, aceste izbânzi – neartizanale, revelatorii – se numesc: Nazarin, Simion al deșertului (Bunuel), Jurnalul unui preot de țară (Bresson), Lumină de iarnă (Bergman), Andrei Rubliov și Călăuza (Tarkovski), Lăcașul îngerului (Dryden), După dealuri (Mungiu), Ca o umbră de nor (Jude). 
Nazarin     
Simion al deșertului
Jurnalul unui preot de țară

Lumină de iarnă
Andrei Rubliov
Călăuza
Lăcașul îngerului
După dealuri
Ca o umbră de nor