Constantin Noica: „Un singur soi de intelectuali – dacă intelectuali
pot fi numiți – ar avea dreptul, și au știut să și-l ia uneori, de a cârmui pe
oameni: preoții. Cred, principial, în dreptul preotului de a fi agent de
istorie. El știe ce-i omul. Și nu se interesează nici de omul din trecut, ca
istoricul, nici de cel viitor, ca filosofii, să spunem; el știind ce e omul
dintotdeauna, știe ce e omul acesta de azi.” Preotul – agent de istorie nu a
fost nicicând un personaj care să facă rating. De ce? Pentru că ancorarea în
prezent, în acest hic et hunc,
presupune multă concentrare, nevoință și, mai ales, disponibilitatea de a te
jertfi. Iar jertfa este o taină. Adevărul ei sălășluiește în întuneric, e
dincolo de aparențe, de ceea ce poate fi auzit, se îndepărtează de orice
evidență. Ca să-l deslușești, e nevoie să fii atent la ce nu se spune, să citești
printre rânduri. De aceea sunt infinit mai „vandabile” (și mai numeroase) ipostazele
decorative cu preoți – agenți de Securitate, ai altor asociații și grupări
obscure sau cu preoți ce ascultă de „duhul veacului acestuia”,
„colaboraționiști”, interesați de profituri egoiste și alte deșertăciuni. Preotul,
ca personaj, este adesea ilustrat (și caricaturizat) în cinema. Cu atât mai meritorii
sunt acele strădanii (datorate unor regizori cu personalitate) prin care se
urmărea ajungerea la expresie, la surprinderea acelei cunoașteri – fără emfază,
fără explicitare – a „omului dintotdeauna”. În istoria filmului, aceste izbânzi
– neartizanale, revelatorii – se numesc: Nazarin,
Simion al deșertului (Bunuel),
Jurnalul unui preot de țară (Bresson),
Lumină de iarnă (Bergman), Andrei
Rubliov și Călăuza (Tarkovski), Lăcașul îngerului (Dryden), După dealuri (Mungiu), Ca o umbră de nor (Jude).
 |
| Nazarin | | | | | |
 |
| Simion al deșertului |
 |
| Jurnalul unui preot de țară |
|
|
 |
| Lumină de iarnă |
 |
| Andrei Rubliov |
 |
| Călăuza |
 |
| Lăcașul îngerului |
 |
| După dealuri |
 |
| Ca o umbră de nor |
