Off-side

Citesc, împreună cu Theodor, un fragment din Amintiri din copilărie prevăzut de programa şcolară. Mă opresc asupra unui pasaj localizat temporal foarte aproape de praznicul rânduit de Biserică în prima zi a oricărui an. Este acolo („Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vreo câţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul; căci eram şi eu mărişor acum, din păcate ş.a.m.d.”) o sintagmă pe care fiul meu de aproape zece ani nu a înţeles-o. Îi explic atunci (sumar, pentru că va avea ocazia să cunoască el însuşi, pe pielea lui, tranziţia spre starea de „om mare”) rostul acelui „din păcate” folosit de Creangă în legătură cu „eram şi eu mărişor acum”.
Omul, i-am spus, percepe cu durere (dar numai post factum) depărtarea de copilărie pentru că etapa „mărişor”, „om mare” etc. aduce după sine pierderea bunătăţii la care se întoarce mereu cu nostalgie. „S-a pierdut, adică s-a dus şi n-a mai venit?” vrea Theodor să ştie (şi foloseşte un vers dintr-un cântec popular al Ioanei Radu, Bate vântul vinerea). Cam aşa ceva, încerc să-l lămuresc. „Nu vreau să se ducă niciodată copilăria de la mine!” îmi spune el, deodată. Aşa vom fi simţit fiecare dintre noi, până în clipa cea repede când ne-am trezit în off-side. Abia de-atunci – fiecare după cât elan i-a mai rămas – am început să ne căutăm drumul înapoi spre vârsta inocenţei. Să redevenim copii, să fim iar nişte insideri. La urma urmei, n-avem nicio şansă altminteri. Împărăţia vieţii – ni se spune de două mii de ani – este a celor ce sunt (sau devin) asemenea pruncilor (la răutate, desigur, căci pruncii nu pot fi răi). Ceilalţi – ne-o spune şi Brâncuşi – sunt de mult călători prin împărăţia morţii (a indiferenţei, a ţinerii de minte a răului, a vicleniilor de tot felul). Tertium non datur.