Ilie Stepan @ Vinilorama

Cu muzica lui Ilie Stepan m-am întâlnit, cred, întâia oară pe la mijlocul anilor 80. mai exact, la spectacolul Vrăjitorul din Oz, montat de Ştefan Iordănescu pe scena Teatrului Naţional din Timişoara, pentru care compozitorul a scris muzica (melodia Pasărea P, regăsită şi pe discul de vinil al formaţiei „Pro Musica”, mă urmăreşte şi acum). N-am fost, mărturisesc, niciodată ceea ce se numeşte un rocker. M-am obişnuit treptat cu sound-ul acestor muzici, însă piesele formaţiei „Pro Musica”, unde Ilie Stepan era lider, solist la ghitară şi compozitor (Glossa, Şi dacă, Alexandra, Dintre sute de catarge, Rockul baroc, Timişoara) mi-au fost dragi de la prima lor audiţie.După 1990 am salutat metamorfoza stilistică a lui Ilie Stepan spre ceea ce am putea numi un „compozitor în evantai” şi muzică de studio de tip fusion. Cele două albume apărute sub numele de Stepan Project – Sensul vieţii şi Undeva în Europa – sunt de ani de zile în play list-ul meu evergreen. Aştept cu emoţie apariţia celui de-al treilea album, Lumina (peste cinci ore de muzică plus o cărţulie de 80 de pagini şi un DVD) – undeva spre sfârşitul lunii noiembrie.

***

Atenţionat de un anunţ pe facebook, am ajuns în cocheta cafenea din subsolul librăriei Cartea de nisip la întâlnirea cu Ilie Stepan moderată de Bogdan Puriş (de la Radio Timişoara), sub titlul „Vinilorama”. S-au ascultat câteva din piesele sale apărute pe o jumătate de vinil LP, dar şi I Wish You Were Here (Pink Floyd), Jethro Tull sau Peter Gabriel (ft. Kate Bush, în Don’t Give Up!). Ilie Stepan a povestit despre începuturile sale în muzică, despre compozitorii preclasici, clasici, moderni sau contemporani care l-au marcat (Vivaldi, Bach, Beethoven, John Lennon); despre permanenta transformare a stilurilor muzicale; despre nevoia de a-i face pe tineri să înţeleagă că amatorismul şi impostura – chiar dacă sunt fenomene cvasi-generale – nu trebuie sub nicio formă încurajate, tolerate şi cu atât mai puţin iubite. 

Quo vadis?

Descopăr cu bucurie – prin proiectul său de licenţă Filmul-cârmă culturală (partea teoretică) concretizat în mediu-metrajul Proprietara (partea practică) – un tânăr şi promiţător cineast (proaspăt absolvent al Universităţii Media, acum masterand): Vlad Dragomirescu. „Asistăm în ultimele decenii – scrie Vlad la începutul tezei sale – la o redefinire epidemică a tot ce ne înconjoară. Prezentul are termen de valabilitate mai scurt ca oricând, iar atmosfera generală este atât de fluctuantă încât este practic imposibil să acostezi pe marginea vreunui subiect încercând să tragi nişte concluzii. Totuşi, câteva idei reies de la sine – suntem în punctul culminant al rătăcirii noastre colective. Dumnezeu nu contează. Familia e un concept demodat. Apartenenţa culturală a ajuns o povară. ... Trăim fanteziile hedoniste ale înaintaşilor noştri, iar în această nouă orânduire poezia, literatura, baletul, teatrul, pictura nu îşi mai au locul. Omul se închină lui însuşi acum. ... Lucrarea de faţă îşi propune trasarea unei misiuni utopice a artei cinematografice. ... Pe măsura ce literatura, teatrul şi pictura mor încet încet, cinema-ul, în varianta lui pervertită de consumism, e mai prezent ca oricând. O comparaţie sugestivă între artă şi sport ar situa filmul pe acelaşi loc cu fotbalul, în timp ce sculptura sau poezia s-ar găsi laolaltă cu proba feminină de scrimă. Filmul impune standardul, filmul dă direcţia. Deja de ceva timp, filmul este indubitabil cârma culturală. Încotro ne duce?” Voi reveni.

Pe scurt, despre spiritualitatea celţilor

'Nodul etern' din arta celticã este simbolul cel mai puternic si cel mai obscur în acelasi timp din bogata spiritualitate a civilizatiei celtice. Motivele spiralate si împletite la nesfârsit de pe crucile înalte de piatrã sau din manuscrisele iluminate par sã nu aibe nici un început si nici un sfârsit. Ca si cum ar spune cã timpul si vesnicia sunt întrepãtrunse, iar noi trãim în douã lumi, în douã realitãti. În acest sens poetul William Blake scria cândva, 'Vesnicia se aflã în dragoste împreunã cu roadele vremii'. Dumnezeu este în toate lucrurile si toate lucrurile în Dumnezeu, iar modelele vietii noastre sunt împletite cu un model mai mare, peste toate pogorându-se suflarea divinã.

Celtii au fost un popor realist a cãror teologie ruralã s-a format într-un context cu totul natural. 'Cealaltã lume'  nu a fost spatiul diafan, de vis plãsmuit de poetii scolii amurgului celtic. De fapt, paradisul celtic a fost mai degrabã o prelungire vie si plinã de culoare a acestei vieti - 'Tir na mBeo' (Tãrâmul Celor Vii) sau 'Tir na nOg' (Tãrâmul Tineretii Fãrã Bãtrânete). Credinta Irlandei pãgâne avea sã fie implicit trinitarã: cifra trei era sacrã, iar traditionalele proverbe celtice erau în mod traditional împãrtite în triade, astfel cã doctrina Treimii adusã de Sfântul Patrick nu a surprins pe nimeni, ea fiind deja parte organicã din teologia naturalã a celtilor.

Tertullian al Catarginei, într-una din scrierile sale din anul 210 s-a referit la 'regiunile britanice inaccesibile romanilor, dar supuse lui Hristos', ceea ce divulgã existenta timpurie a crestinismului independent de Roma. Taliesin, un poet galez din Strathclyde, afirmase cã 'Hristos-Cuvântul a fost de la începuturi Învãtãtorul nostru si nu am pierdut niciodatã învãtãtura Sa', articulând astfel idea teologicã a Logosului pre-existent, asa cum este exprimatã în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, atât de îndrãgitã de crestinii celti. Drumul înapoi spre originile crestinismului celtic în insulele britanice trece astfel prin simbolismul nodului celtic unde nu aflãm nici început, nici sfârsit în credintã, ci mai curând o stare continuã, fluidã a prezentei lui Dumnezeu, care se manifestã în diferite chipuri la diferite timpuri.

Aceastã exuberantã energie divinã o regãsim atât în vietile noastre, cât si în opere de artã, cum ar fi Cartea de la Kells (The Book of Kells) ce ilustreazã povestea din Evanghelie. Chiar si dansul traditional irlandez surprinde aceastã energie: pasii dansatorilor simbolizeazã victoria asupra serpilor pãgânismului, iar bratele tinute strâns în jurul corpului trimit la necesara disciplina crestinã. Asa cum observã Ian Bradley în Celtii (The Celtic Way) 'Lumea strãmosilor nostri celti din perioada crestinismului timpuriu nu a fost lipsitã de griji si probleme. I-a preocupat intens chestiunea pãcatului si a penitentei si adesea vietile lor aveau un caracter auster. Unii dintre ei au ajuns pelerini eterni pentru a evita confortul si tentatiile unei existente lejere, cãutând locuri sãlbatice si îndepãrtate unde puteau duce o viatã de pustnic'.1

În multe privinte crestinismul i-a eliberat pe celti de frica superstitioasã de naturã (cum ar fi credinta cã cerul s-ar putea prãvãli peste ei) transformând-o într-o slavã a lui Dumnezeu prin naturã sau panteism.  Dumnezeul Cãruia I se închinau nu era, în întelegerea lor, Domn al Istoriei, asa cum avea sã devinã mult mai târziu în teologia occidentalã, ci Domn al Creatiei, Cel Care S-a revelat pe deplin în minunile si splendoarea lumii naturale. Acesta a fost, înainte de toate,  motivul pentru care doreau sa I se închine, asa cum sugereazã si acest poem irlandez din secolul al nouãlea:

Slaviti-L pe Domnul     
Care a fãcut atâtea minunãtii     
Raiul cel mãret si luminat, cu îngerii lui, în cer,   
Marea cu valuri înspumate pe pãmânt.2

Aceastã spiritualitate centratã pe creatie poate fi regãsitã de asemenea în duhovnicia Ortodoxã, în frumosul 'Acatist de multumire' al pãrintelui Grigore Petrov, ceea ce apropie, o datã mai mult, sensibilitatea modului celtic de închinare de rugãciunea crestinismului rãsãritean.

Teologul Romano-Catolic Greg Mannion a remarcat felul în care civilizatia celticã a recunoscut revelatia lui Dumnezeu în decorul natural, unde stâncile si dolmenele, atât de rãspândite pe pãmânturile celtilor, sunt o formã de limbaj adresat infinitului - asa cum ne sugereazã creatia unor poeti precum Seamus Heaney sau simfonia McCartney de inspiratie celticã a lui Paul McCartney, 'Stânca neclintitã' ('Standing Stone').

E suficient sã ne amintim de numeroasele referinte biblice sau din mitologia celticã, la copaci, stânci sau izvoare sacre pentru a ne convinge, dacã mai e nevoie, de importanta naturii în credinta omului. Chiar parohia noastrã (Sfânta Treime) este legatã printr-o rãmãsitã din stejarul de la Mamre de locul unde Dumnezeu S-a arãtat lui Avraam în chip de trei persoane. În toate tãrile celtice dumbrãvile de stejar, tisã, alun si scorusã ocupau un loc aparte si erau considerate sacre (tisa creste si acum în jurul bisericii Sfântul Matei din Belfast). Numele contemporane reflectã si ele aceste asocieri: Derry (dumbravã de stejar) si Kildare (bisericã de stejar).

Celtii aveau de asemenea un dezvoltat simt etic. 'Lumea de dincolo' era vãzutã mai degrabã ca un loc al dreptãtii decât ca loc al pedepselor, fiind totodatã un spatiu al luminii, creativitãtii si libertãtii într-un cadru minunat. Era un loc al muzicii unde pãsãrile formau corul. Strãvechiul cod legislativ al Irlandei, Codul Brehon, se baza nu atât pe constrângere cât pe autoritatea moralã. Societãtile celtice au fost orientate mai ales spre stãpânirea în comun a pãmântului si spre egalitate în drepturi (femeile aveau aceleasi drepturi, puteau sã-si mosteneascã averea si nu au fost excluse din ordinele monarhice sau militare - vezi cazul Reginei Bedicea). Societatea celticã se ocupa îndeaproape de cei bolnavi, nevoiasi, vârstnici, precum si de 'strãini' - grija fatã de acestia fiind consideratã de profetii Vechiului Testament o virtute bineplãcutã lui Dumnezeu. În Armagh functiona un spital cu o renumitã bazã chirurgicalã si de asistentã medicalã încã din anul 300 î.e.n.. Idea cã vrerea lui Dumnezeu trebuie împlinitã 'pe pãmânt precum în ceruri' avea sã fie reformulatã si consacratã o datã din nou în Biserica celticã timpurie. În credinta celtilor viata continuã dincolo de mormânt si, la fel ca în crestinismul rãsãritean, mântuirea avea sã fie înteleasã ca un proces, ca o cãlãtorie din care nu lipseste strãdania, dar nici bucuria.

autor: David Gilligan; traducere de Marian Sorin Rădulescu
sursa: http://ortho-logia.com/Romanian/Articole/Spiritualitatea_Celtilor.htm

---

1 Ian Bradley, Celţii / The Celtic Way (Darton, Longman & Todd, 1993).

2 G. Murphy (ed.), Poezie irlandeză veche / Early Irish Lyrics (Clarendon Press, Oxford, 1956).

Cinefilia ca omenie

Pe Ionuţ Mareş îl ştiu de prin 2005, când organizam proiecţii cu filme de cinematecă la librăria Humanitas „Joc secund”. Acolo, avea să-mi spună el (era, pe atunci, student la jurnalism), a descoperit mirajul Filmului. Cu majusculă, pentru că pelicule (movies) mai văzuse, Filme (capodopere) însă nu. Aşa i-a întâlnit pe Antonioni, pe Fellini, pe Bergman, Tarkovski şi atâţia alţii. Lista e – din fericire – deschisă. Interesul lui Ionuţ pentru cinematograful adevărat, pentru filmele prezentate la JS, mi-a dat putere să continui seria proiecţiilor cu noi şi noi filme de referinţă din cinematograful românesc şi universal.

Între timp, Ionuţ şi-a schimbat coordonatele geografice. A devenit „capitalist” şi, de aproape cinci ani, vede filme cu toptanul. Este nelipsit din sălile de cinematecă (Eforie, Union) din Bucureşti, din cinematogreafele care mai prezintă filme de artă („Studio”, „MŢR”, „Elvira Popescu” etc.). E greu să ţii pasul cu Ionuţ. Eu unul, ca un cinefil „răspopit” ce mă aflu, îi ascult doar poveştile despre filmele şi regizorii pe care îi descoperă şi redescoperă. Şi, recunosc, aştept cu mare curiozitate să văd ce va descoperi, într-un final, îndărătul „marelui ecran” pe care – cu un entuziasm molipsitor – îl cercetează atât de asiduu. Pentru că filmul (sau vizionatul filmelor), nu-i aşa, nu este (şi nu poate fi) un scop în sine.

La începutul toamnei 2012, Ionuţ avea să fie unui din primii cititori ai volumului Pseudokinematikos2. Bucuriile filmului, despre care, de bună voie şi nesilit de nimeni, a scris aşa – îi mulţumesc:

„Marian Rădulescu este un privilegiat. Nefiind un critic cu patalama (spre deosebire de mult prea numeroşii impostori ai breslei), care să cedeze sub presiunea deseori inhibantă a deadline-ului şi a aparentei nevoi de a scrie despre premierele momentului, el se poate întoarce iar şi iar asupra operelor cinematografice fondatoare. În locul riscului de a irosi două ore cu un film recent, golit de substanţă, preferă să revadă acele pelicule (un cuvânt pe care epoca digitalului îl va arunca în curând desuetudine), „vechi” sau „noi”, care sunt surse de zidire interioară. Din acest precept de deplin asumat rezultă „bucuriile filmului” despre care scrie în „Pseudokinematikos 2” (Editura Theosis, 2012), continuarea firească a volumului prim cu acelaşi titlu, apărut în 2010. 

Pentru Marian Rădulescu, filmul nu este un scop în sine, dar rămâne o parte esenţială a formării ca intelectual (alături de muzică, literatură, teatru) şi a „iluminării” (ca în filmul lui Zanussi) prin imagine. Nu imagine ca fetiş, ci ca mijloc purtător de substanţă spre îmbogăţirea inimii şi a minţii. De aceea, el este printre puţinii care afirmă, aşa cum o face indirect şi în „Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului”, că marile opere ale cinematografiei nu ar reprezenta aproape nimic (în ciuda inovaţiilor formale pe care majoritatea dintre ele le-au adus) fără un conţinut bine solidificat. A nu se înţelege de aici că Marian Rădulescu preferă filmele cu „mesaj”. Lucrurile care îl îndepărtează cel mai repede şi cel mai sigur de falsul cinema sunt tocmai ilustrativul, explicitul, facilul, tezismul, denotativul şi simplificarea. O privire aruncată pe reperele „canonului” său (care nu are pretenţia de a fi exhaustiv) relevă că aproape toate bucuriile pe care i le-a oferit şi continuă să i le ofere Cinemaul se confundă cu o bună parte din reuşitele incontestabile ale marelui ecran. 

Firul care leagă selecţia aparent eclectică a celor aproximativ 100 de pelicule surprinse prin texte asemănătoare unor instantanee (de aici şi concentrarea pe esenţial, pe acel moment de graţie, transmiţător de emoţie şi fior estetic, captat ca în fotografia de artă) nu se arată unei priviri superficiale, rătăcite în vertijul produs de invazia comercialului şi de lipsa reperelor. Ingredientul care face ca operele cinematografice despre care scrie Marian Rădulescu să formeze un întreg (din care se remarcă, totuşi, filmele lui Tarkovski - limita supremă atinsă de această artă) este explicat de autorul însuşi în două mini-capitole introductive remarcabile: „În căutarea icoanei pierdute” şi „Filmul de artă – o hieroglifă a adevărului absolut”.

Marian Rădulescu mai este totodată şi un altruist, dincolo de capacitatea de a fi creatorul şi animatorul însufleţit al unui adevărat „cult al prieteniei între cinefili” (Mihai Fulger). Cu un simţ cultivat al smereniei şi cu o bibliografie solidă (dar selectivă) oricând la îndemână, el preferă să aducă de multe ori în faţa cititorilor fragmente, expresii sau idei ale unor predecesori sau contemporani care au scris cu inspiraţie şi talent despre aceleaşi bucurii ale filmului. Din acest motiv, volumul lui Marian Rădulescu ia forma unei opere postmoderne, marcată de un puternic intertextualism sau, mai exact, de un prolific dialog al unor voci avizate şi familiare. Rezultatul: o „simfonie” în care conţinutul propriu-zis al textelor comunică surprinzător de fertil cu crochiurile surprinse în numeroasele note de subsol, care par a constitui un adevărat al doilea volum de sine stătător.”

surse:

http://filmele-maresalului.blogspot.ro/2012/09/bucuriile-unui-cinefil.html;

http://atelier.liternet.ro/articol/12230/Lucian-Mircu-Ionut-Mares-Marian-Radulescu/Canonul-lui-Marian-Bucuriile-unui-cinefil.html