'Nodul etern' din arta celticã este simbolul cel mai
puternic si cel mai obscur în acelasi timp din bogata spiritualitate a
civilizatiei celtice. Motivele spiralate si împletite la nesfârsit de pe
crucile înalte de piatrã sau din manuscrisele iluminate par sã nu aibe nici un
început si nici un sfârsit. Ca si cum ar spune cã timpul si vesnicia sunt
întrepãtrunse, iar noi trãim în douã lumi, în douã realitãti. În acest sens
poetul William Blake scria cândva, 'Vesnicia se aflã în dragoste împreunã cu
roadele vremii'. Dumnezeu este în toate lucrurile si toate lucrurile în
Dumnezeu, iar modelele vietii noastre sunt împletite cu un model mai mare,
peste toate pogorându-se suflarea divinã.
Celtii au fost un popor realist a cãror teologie
ruralã s-a format într-un context cu totul natural. 'Cealaltã lume' nu a fost spatiul diafan, de vis plãsmuit de
poetii scolii amurgului celtic. De fapt, paradisul celtic a fost mai degrabã o
prelungire vie si plinã de culoare a acestei vieti - 'Tir na mBeo' (Tãrâmul
Celor Vii) sau 'Tir na nOg' (Tãrâmul Tineretii Fãrã Bãtrânete). Credinta
Irlandei pãgâne avea sã fie implicit trinitarã: cifra trei era sacrã, iar
traditionalele proverbe celtice erau în mod traditional împãrtite în triade,
astfel cã doctrina Treimii adusã de Sfântul Patrick nu a surprins pe nimeni, ea
fiind deja parte organicã din teologia naturalã a celtilor.
Tertullian al Catarginei, într-una din scrierile sale
din anul 210 s-a referit la 'regiunile britanice inaccesibile romanilor, dar
supuse lui Hristos', ceea ce divulgã existenta timpurie a crestinismului
independent de Roma. Taliesin, un poet galez din Strathclyde, afirmase cã
'Hristos-Cuvântul a fost de la începuturi Învãtãtorul nostru si nu am pierdut
niciodatã învãtãtura Sa', articulând astfel idea teologicã a Logosului
pre-existent, asa cum este exprimatã în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, atât
de îndrãgitã de crestinii celti. Drumul înapoi spre originile crestinismului
celtic în insulele britanice trece astfel prin simbolismul nodului celtic unde
nu aflãm nici început, nici sfârsit în credintã, ci mai curând o stare
continuã, fluidã a prezentei lui Dumnezeu, care se manifestã în diferite
chipuri la diferite timpuri.
Aceastã exuberantã energie divinã o regãsim atât în
vietile noastre, cât si în opere de artã, cum ar fi Cartea de la Kells (The
Book of Kells) ce ilustreazã povestea din Evanghelie. Chiar si dansul
traditional irlandez surprinde aceastã energie: pasii dansatorilor simbolizeazã
victoria asupra serpilor pãgânismului, iar bratele tinute strâns în jurul
corpului trimit la necesara disciplina crestinã. Asa cum observã Ian Bradley în
Celtii (The Celtic Way) 'Lumea
strãmosilor nostri celti din perioada crestinismului timpuriu nu a fost lipsitã
de griji si probleme. I-a preocupat intens chestiunea pãcatului si a penitentei
si adesea vietile lor aveau un caracter auster. Unii dintre ei au ajuns
pelerini eterni pentru a evita confortul si tentatiile unei existente lejere,
cãutând locuri sãlbatice si îndepãrtate unde puteau duce o viatã de pustnic'.1
În multe privinte crestinismul i-a eliberat pe celti
de frica superstitioasã de naturã (cum ar fi credinta cã cerul s-ar putea
prãvãli peste ei) transformând-o într-o slavã a lui Dumnezeu prin naturã sau panteism. Dumnezeul Cãruia I se închinau nu era, în
întelegerea lor, Domn al Istoriei, asa cum avea sã devinã mult mai târziu în
teologia occidentalã, ci Domn al Creatiei, Cel Care S-a revelat pe deplin în
minunile si splendoarea lumii naturale. Acesta a fost, înainte de toate, motivul pentru care doreau sa I se închine,
asa cum sugereazã si acest poem irlandez din secolul al nouãlea:
Slaviti-L pe Domnul
Care a fãcut atâtea minunãtii
Raiul cel mãret si luminat, cu îngerii lui, în cer,
Marea cu valuri înspumate pe pãmânt.2
Care a fãcut atâtea minunãtii
Raiul cel mãret si luminat, cu îngerii lui, în cer,
Marea cu valuri înspumate pe pãmânt.2
Aceastã spiritualitate centratã pe creatie poate fi
regãsitã de asemenea în duhovnicia Ortodoxã, în frumosul 'Acatist de multumire'
al pãrintelui Grigore Petrov, ceea ce apropie, o datã mai mult, sensibilitatea
modului celtic de închinare de rugãciunea crestinismului rãsãritean.
Teologul Romano-Catolic Greg Mannion a remarcat felul
în care civilizatia celticã a recunoscut revelatia lui Dumnezeu în decorul
natural, unde stâncile si dolmenele, atât de rãspândite pe pãmânturile
celtilor, sunt o formã de limbaj adresat infinitului - asa cum ne sugereazã
creatia unor poeti precum Seamus Heaney sau simfonia McCartney de inspiratie
celticã a lui Paul McCartney, 'Stânca neclintitã' ('Standing Stone').
E suficient sã ne amintim de numeroasele referinte
biblice sau din mitologia celticã, la copaci, stânci sau izvoare sacre pentru a
ne convinge, dacã mai e nevoie, de importanta naturii în credinta omului. Chiar
parohia noastrã (Sfânta Treime) este legatã printr-o rãmãsitã din stejarul de
la Mamre de locul unde Dumnezeu S-a arãtat lui Avraam în chip de trei persoane.
În toate tãrile celtice dumbrãvile de stejar, tisã, alun si scorusã ocupau un
loc aparte si erau considerate sacre (tisa creste si acum în jurul bisericii
Sfântul Matei din Belfast). Numele contemporane reflectã si ele aceste
asocieri: Derry (dumbravã de stejar) si Kildare (bisericã de stejar).
Celtii aveau de asemenea un dezvoltat simt etic.
'Lumea de dincolo' era vãzutã mai degrabã ca un loc al dreptãtii decât ca loc
al pedepselor, fiind totodatã un spatiu al luminii, creativitãtii si libertãtii
într-un cadru minunat. Era un loc al muzicii unde pãsãrile formau corul.
Strãvechiul cod legislativ al Irlandei, Codul Brehon, se baza nu atât pe
constrângere cât pe autoritatea moralã. Societãtile celtice au fost orientate
mai ales spre stãpânirea în comun a pãmântului si spre egalitate în drepturi
(femeile aveau aceleasi drepturi, puteau sã-si mosteneascã averea si nu au fost
excluse din ordinele monarhice sau militare - vezi cazul Reginei Bedicea).
Societatea celticã se ocupa îndeaproape de cei bolnavi, nevoiasi, vârstnici,
precum si de 'strãini' - grija fatã de acestia fiind consideratã de profetii
Vechiului Testament o virtute bineplãcutã lui Dumnezeu. În Armagh functiona un
spital cu o renumitã bazã chirurgicalã si de asistentã medicalã încã din anul
300 î.e.n.. Idea cã vrerea lui Dumnezeu trebuie împlinitã 'pe pãmânt precum în
ceruri' avea sã fie reformulatã si consacratã o datã din nou în Biserica
celticã timpurie. În credinta celtilor viata continuã dincolo de mormânt si, la
fel ca în crestinismul rãsãritean, mântuirea avea sã fie înteleasã ca un
proces, ca o cãlãtorie din care nu lipseste strãdania, dar nici bucuria.
autor: David Gilligan; traducere de Marian Sorin Rădulescu
sursa: http://ortho-logia.com/Romanian/Articole/Spiritualitatea_Celtilor.htm
sursa: http://ortho-logia.com/Romanian/Articole/Spiritualitatea_Celtilor.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu