Pe Ionuţ Mareş îl ştiu de prin 2005, când
organizam proiecţii cu filme de cinematecă la librăria Humanitas „Joc secund”. Acolo,
avea să-mi spună el (era, pe atunci, student la jurnalism), a descoperit mirajul
Filmului. Cu majusculă, pentru că pelicule (movies)
mai văzuse, Filme (capodopere) însă nu. Aşa i-a întâlnit pe Antonioni, pe
Fellini, pe Bergman, Tarkovski şi atâţia alţii. Lista e – din fericire – deschisă.
Interesul lui Ionuţ pentru cinematograful adevărat, pentru filmele prezentate
la JS, mi-a dat putere să continui seria proiecţiilor cu noi şi noi filme de
referinţă din cinematograful românesc şi universal.
Între timp, Ionuţ şi-a schimbat coordonatele
geografice. A devenit „capitalist” şi, de aproape cinci ani, vede filme cu
toptanul. Este nelipsit din sălile de cinematecă (Eforie, Union) din Bucureşti,
din cinematogreafele care mai prezintă filme de artă („Studio”, „MŢR”, „Elvira
Popescu” etc.). E greu să ţii pasul cu Ionuţ. Eu unul, ca un cinefil „răspopit”
ce mă aflu, îi ascult doar poveştile despre filmele şi regizorii pe care îi
descoperă şi redescoperă. Şi, recunosc, aştept cu mare curiozitate să văd ce va
descoperi, într-un final, îndărătul „marelui ecran” pe care – cu un entuziasm
molipsitor – îl cercetează atât de asiduu. Pentru că filmul (sau vizionatul
filmelor), nu-i aşa, nu este (şi nu poate fi) un scop în sine.
La începutul toamnei 2012, Ionuţ avea să fie
unui din primii cititori ai volumului Pseudokinematikos2. Bucuriile filmului, despre care, de bună voie şi nesilit de nimeni, a
scris aşa – îi mulţumesc:
„Marian Rădulescu
este un privilegiat. Nefiind un critic cu patalama (spre deosebire de mult prea
numeroşii impostori ai breslei), care să cedeze sub presiunea deseori inhibantă
a deadline-ului şi a aparentei nevoi
de a scrie despre premierele momentului, el se poate întoarce iar şi iar asupra
operelor cinematografice fondatoare. În locul riscului de a irosi două ore cu
un film recent, golit de substanţă, preferă să revadă acele pelicule (un cuvânt
pe care epoca digitalului îl va arunca în curând desuetudine), „vechi” sau
„noi”, care sunt surse de zidire interioară. Din acest precept de deplin asumat
rezultă „bucuriile filmului” despre care scrie în „Pseudokinematikos 2”
(Editura Theosis, 2012), continuarea firească a volumului prim cu acelaşi
titlu, apărut în 2010.
Pentru Marian
Rădulescu, filmul nu este un scop în sine, dar rămâne o parte esenţială a
formării ca intelectual (alături de muzică, literatură, teatru) şi a
„iluminării” (ca în filmul lui Zanussi) prin imagine. Nu imagine ca fetiş, ci
ca mijloc purtător de substanţă spre îmbogăţirea inimii şi a minţii. De aceea,
el este printre puţinii care afirmă, aşa cum o face indirect şi în
„Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului”, că marile opere ale cinematografiei
nu ar reprezenta aproape nimic (în ciuda inovaţiilor formale pe care
majoritatea dintre ele le-au adus) fără un conţinut bine solidificat. A nu se
înţelege de aici că Marian Rădulescu preferă filmele cu „mesaj”. Lucrurile care
îl îndepărtează cel mai repede şi cel mai sigur de falsul cinema sunt tocmai
ilustrativul, explicitul, facilul, tezismul, denotativul şi simplificarea. O
privire aruncată pe reperele „canonului” său (care nu are pretenţia de a fi
exhaustiv) relevă că aproape toate bucuriile pe care i le-a oferit şi continuă
să i le ofere Cinemaul se confundă cu o bună parte din reuşitele incontestabile
ale marelui ecran.
Firul care leagă
selecţia aparent eclectică a celor aproximativ 100 de pelicule surprinse prin
texte asemănătoare unor instantanee (de aici şi concentrarea pe esenţial, pe
acel moment de graţie, transmiţător de emoţie şi fior estetic, captat ca în
fotografia de artă) nu se arată unei priviri superficiale, rătăcite în vertijul
produs de invazia comercialului şi de lipsa reperelor. Ingredientul care face
ca operele cinematografice despre care scrie Marian Rădulescu să formeze un
întreg (din care se remarcă, totuşi, filmele lui Tarkovski - limita supremă
atinsă de această artă) este explicat de autorul însuşi în două mini-capitole
introductive remarcabile: „În căutarea icoanei pierdute” şi „Filmul de artă – o
hieroglifă a adevărului absolut”.
Marian Rădulescu
mai este totodată şi un altruist, dincolo de capacitatea de a fi creatorul şi
animatorul însufleţit al unui adevărat „cult al prieteniei între cinefili”
(Mihai Fulger). Cu un simţ cultivat al smereniei şi cu o bibliografie solidă
(dar selectivă) oricând la îndemână, el preferă să aducă de multe ori în faţa
cititorilor fragmente, expresii sau idei ale unor predecesori sau contemporani
care au scris cu inspiraţie şi talent despre aceleaşi bucurii ale filmului. Din
acest motiv, volumul lui Marian Rădulescu ia forma unei opere postmoderne,
marcată de un puternic intertextualism sau, mai exact, de un prolific dialog al
unor voci avizate şi familiare. Rezultatul: o „simfonie” în care conţinutul
propriu-zis al textelor comunică surprinzător de fertil cu crochiurile surprinse
în numeroasele note de subsol, care par a constitui un adevărat al doilea volum
de sine stătător.”
surse:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu