vineri, 19 octombrie 2012

Cinefilia ca omenie



Pe Ionuţ Mareş îl ştiu de prin 2005, când organizam proiecţii cu filme de cinematecă la librăria Humanitas „Joc secund”. Acolo, avea să-mi spună el (era, pe atunci, student la jurnalism), a descoperit mirajul Filmului. Cu majusculă, pentru că pelicule (movies) mai văzuse, Filme (capodopere) însă nu. Aşa i-a întâlnit pe Antonioni, pe Fellini, pe Bergman, Tarkovski şi atâţia alţii. Lista e – din fericire – deschisă. Interesul lui Ionuţ pentru cinematograful adevărat, pentru filmele prezentate la JS, mi-a dat putere să continui seria proiecţiilor cu noi şi noi filme de referinţă din cinematograful românesc şi universal.
Între timp, Ionuţ şi-a schimbat coordonatele geografice. A devenit „capitalist” şi, de aproape cinci ani, vede filme cu toptanul. Este nelipsit din sălile de cinematecă (Eforie, Union) din Bucureşti, din cinematogreafele care mai prezintă filme de artă („Studio”, „MŢR”, „Elvira Popescu” etc.). E greu să ţii pasul cu Ionuţ. Eu unul, ca un cinefil „răspopit” ce mă aflu, îi ascult doar poveştile despre filmele şi regizorii pe care îi descoperă şi redescoperă. Şi, recunosc, aştept cu mare curiozitate să văd ce va descoperi, într-un final, îndărătul „marelui ecran” pe care – cu un entuziasm molipsitor – îl cercetează atât de asiduu. Pentru că filmul (sau vizionatul filmelor), nu-i aşa, nu este (şi nu poate fi) un scop în sine.
La începutul toamnei 2012, Ionuţ avea să fie unui din primii cititori ai volumului Pseudokinematikos2. Bucuriile filmului, despre care, de bună voie şi nesilit de nimeni, a scris aşa – îi mulţumesc:

„Marian Rădulescu este un privilegiat. Nefiind un critic cu patalama (spre deosebire de mult prea numeroşii impostori ai breslei), care să cedeze sub presiunea deseori inhibantă a deadline-ului şi a aparentei nevoi de a scrie despre premierele momentului, el se poate întoarce iar şi iar asupra operelor cinematografice fondatoare. În locul riscului de a irosi două ore cu un film recent, golit de substanţă, preferă să revadă acele pelicule (un cuvânt pe care epoca digitalului îl va arunca în curând desuetudine), „vechi” sau „noi”, care sunt surse de zidire interioară. Din acest precept de deplin asumat rezultă „bucuriile filmului” despre care scrie în „Pseudokinematikos 2” (Editura Theosis, 2012), continuarea firească a volumului prim cu acelaşi titlu, apărut în 2010. 

Pentru Marian Rădulescu, filmul nu este un scop în sine, dar rămâne o parte esenţială a formării ca intelectual (alături de muzică, literatură, teatru) şi a „iluminării” (ca în filmul lui Zanussi) prin imagine. Nu imagine ca fetiş, ci ca mijloc purtător de substanţă spre îmbogăţirea inimii şi a minţii. De aceea, el este printre puţinii care afirmă, aşa cum o face indirect şi în „Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului”, că marile opere ale cinematografiei nu ar reprezenta aproape nimic (în ciuda inovaţiilor formale pe care majoritatea dintre ele le-au adus) fără un conţinut bine solidificat. A nu se înţelege de aici că Marian Rădulescu preferă filmele cu „mesaj”. Lucrurile care îl îndepărtează cel mai repede şi cel mai sigur de falsul cinema sunt tocmai ilustrativul, explicitul, facilul, tezismul, denotativul şi simplificarea. O privire aruncată pe reperele „canonului” său (care nu are pretenţia de a fi exhaustiv) relevă că aproape toate bucuriile pe care i le-a oferit şi continuă să i le ofere Cinemaul se confundă cu o bună parte din reuşitele incontestabile ale marelui ecran. 

Firul care leagă selecţia aparent eclectică a celor aproximativ 100 de pelicule surprinse prin texte asemănătoare unor instantanee (de aici şi concentrarea pe esenţial, pe acel moment de graţie, transmiţător de emoţie şi fior estetic, captat ca în fotografia de artă) nu se arată unei priviri superficiale, rătăcite în vertijul produs de invazia comercialului şi de lipsa reperelor. Ingredientul care face ca operele cinematografice despre care scrie Marian Rădulescu să formeze un întreg (din care se remarcă, totuşi, filmele lui Tarkovski - limita supremă atinsă de această artă) este explicat de autorul însuşi în două mini-capitole introductive remarcabile: „În căutarea icoanei pierdute” şi „Filmul de artă – o hieroglifă a adevărului absolut”.

Marian Rădulescu mai este totodată şi un altruist, dincolo de capacitatea de a fi creatorul şi animatorul însufleţit al unui adevărat „cult al prieteniei între cinefili” (Mihai Fulger). Cu un simţ cultivat al smereniei şi cu o bibliografie solidă (dar selectivă) oricând la îndemână, el preferă să aducă de multe ori în faţa cititorilor fragmente, expresii sau idei ale unor predecesori sau contemporani care au scris cu inspiraţie şi talent despre aceleaşi bucurii ale filmului. Din acest motiv, volumul lui Marian Rădulescu ia forma unei opere postmoderne, marcată de un puternic intertextualism sau, mai exact, de un prolific dialog al unor voci avizate şi familiare. Rezultatul: o „simfonie” în care conţinutul propriu-zis al textelor comunică surprinzător de fertil cu crochiurile surprinse în numeroasele note de subsol, care par a constitui un adevărat al doilea volum de sine stătător.”

surse:


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.