luni, 3 august 2015

Cine vrea o cinematecă în Timișoara?



Lucian Mircu m-a lovit la lingurică postând această poză. Între 1993-1995 vizitam de câteva ori pe săptămână locul cu pricina (cinema Studio). Pe atunci, unii mai isteți, au priceput că nava se scufundă. Tot pe atunci au început să se închidă, unul după altul, cinematografele din Timișoara. Primele au decedat chiar înainte de 1990 - Muncitoresc Fratelia, Muncitoresc Freidorf. Apoi Steaua Roșie-Mehala, Constructorul, Victoria, Melodia, Arta, Parc, Unirea, Dacia, Capitol, Studio. Inclusiv grădinile de vară (Fratelia, Melodia, Arta, Parc, Capitol). A mai rămas - pentru cât timp? - doar cinema Timiș. Pe atunci (cu acordul șefului Direcției de Difuzare a Filmului TM) m-am încăpățînat să scot din depozitul interjudețean de pe strada frumos numită Cântului filme din alte vremuri sau nu foarte vechi, dar fără priză la mase. Așa s-a născut proiectul Cinemateca Studio, unde am adus (și prezentat în media) ... altfel de filme vreme de trei ani. O dată sau de mai multe ori pe săptămână. Dacă în anul 2015 mai vrea Timișoara cinematecă, adică un loc unde să fie proiectate - cu o politică culturală, nu aleatoriu - filme din lumea mare și nu doar din SUA, nu doar color și „de acțiune” sau mai știu eu de care „gen”? Întrebarea e, cred, alta. Când a vrut Timișoara, cu adevărat, o cinematecă, unde să se proiecteze deci și (sau mai ales) filme experimentale, nu doar „cu succes garantat”? Au vrut doar câțiva care, într-un anumit context, au izbutit să mai strecoare, pe ici - pe colo, câte un film de cinematecă. Nota bene: împotriva ... Timișoarei și împotriva personalului din cinematografele cu pricina, ai căror angajați asistau fără dureri de cap la scufundarea „Titanicului”. Deh, era perioada de tranziție. Acum am depășit-o. Suntem deja americanizați cu totul. Nu mai avem gărgăuni pentru altfel de filme. Tot ceea ce Timișoara și toată țara și toate țările au vrut se găsește acum la mall. „Titanicul” a renăscut. Poartă țoale Dolby și ochelari 3D, e prevăzut cu pop corn și băuturi carbogazoase de o binecunoscută firmă ce ține să precizeze că aromele ei sunt sută-n sută naturale. Cine să mai vrea, în aceste condiții (când acasă lumea zapează-n sus și-n jos pe 300 de canale și se dă pe net) altfel de filme? Nu neapărat ne-americane, dar nici măcar filme americane (de ieri și de alaltăieri, nu numai de azi) ce solicită imaginația și sinapsele spectatorului) nu sunt cuprinse în repertoriul mallurilor. Nu le găsești în sălile lor nici să te dai peste cap! Deci cred în continuare că Timișoara NU vrea cinematecă și - cu câteva excepții (prea puține, în raport cu zecile și sutele de mii care o populează) - nici nu cred că știe prea bine ce presupune o cinematecă. Pentru că majoritatea covârșitoare știe deja cum stă treaba cu filmul. Cinema-ul e robul poftelor și mofturilor spectatorului de azi care zappează și „cinevorează” fără să gândească măcar o clipă că poate lucrurile stau exact invers: că el, Cinema-ul, e de fapt stăpânul nostru, iar noi suntem chemați să-i slujim. Prin atenția cu care ne învrednicim să-i deslușim sensurile și frumusețea și adevărul - atunci când acestea n-au fost în totalitate înlocuite de scheme, clișee și E-uri, cât mai multe E-uri. Rămâne de văzut dacă acele puține excepții (Lucian Mircu, Betty Varga, Nicoleta Ciocov, dl. prof. Lucian Ionică și alții) se coagulează cu factorii de decizie ca să iasă și în Timișoara ceva măcar ca-n Iași, Cluj, Tg Mureș. Nu sporadic și accidental, ci printr-o lucrare coerentă, susținută, regulată...