Entuziasmul pios al bătrâneior din povestirea
cehoviană Urâtul vieţii mi-a amintit,
involuntar, de cuvintele adresate Voichiţei de Preotul din După dealuri: „Pe calea asta a lui Hristos apăi nu prea aşa e: că
azi Îl slujesc, da’ mâine am o treabă. Există o continuitate în viaţa asta a
noastră duhovnicească. Nu poţi aşa, pe sărite. Şi-apoi unde mai pui că omu’
care pleacă şi ăl care se-ntoarce nu-i tot ăla...”
 |
| După dealuri |
Bătrâneii din povestirea lui Cehov devin pioşi
datorită conjuncturii, din dorinţa de a depăşi momentul dureros al pierderii
unicei lor fiice. Nu ţin seama însă de cuvântul Mântuitorului: „Nu puteţi nimic
fără Mine!” Şi-ntr-adevăr, în lipsa „frumuseţii mântuitoare” (Dostoievski), omul
este chinuit de „urâtul vieţii”. Când le slăbesc elanurile filantropice
(datorită raţiunii, care le porunceşte să nu-i mai miluiască atâta pe mujici), personajele
cehoviene îşi redescoperă pasiunile gurmande. Bătrânul sfârşeşte oarecum
asemenea devoratorilor de ospeţe din La
grande bouffe, iar consoarta, rămasă singură, e hotărâtă să apuce calea
mănăstirii. Textul cehovian este precedat de acest motto: „După câte au putut
să-şi dea seama oamenii cu experienţă, nici chiar călugării nu se despart uşor
de viaţa asta; pe deasupra, ei mai vădesc adeseori şi zgârcenie sau lăcomie, ipohondrie,
meschinărie, încăpăţânare, nemulţumire şi altele de acelaşi fel, proprii
vârstei înaintate...” (P. Neceaev, „Călăuza practică pentru preoţime”)
