Urâtul vieţii

Entuziasmul pios al bătrâneior din povestirea cehoviană Urâtul vieţii mi-a amintit, involuntar, de cuvintele adresate Voichiţei de Preotul din După dealuri: „Pe calea asta a lui Hristos apăi nu prea aşa e: că azi Îl slujesc, da’ mâine am o treabă. Există o continuitate în viaţa asta a noastră duhovnicească. Nu poţi aşa, pe sărite. Şi-apoi unde mai pui că omu’ care pleacă şi ăl care se-ntoarce nu-i tot ăla...”

După dealuri

Bătrâneii din povestirea lui Cehov devin pioşi datorită conjuncturii, din dorinţa de a depăşi momentul dureros al pierderii unicei lor fiice. Nu ţin seama însă de cuvântul Mântuitorului: „Nu puteţi nimic fără Mine!” Şi-ntr-adevăr, în lipsa „frumuseţii mântuitoare” (Dostoievski), omul este chinuit de „urâtul vieţii”. Când le slăbesc elanurile filantropice (datorită raţiunii, care le porunceşte să nu-i mai miluiască atâta pe mujici), personajele cehoviene îşi redescoperă pasiunile gurmande. Bătrânul sfârşeşte oarecum asemenea devoratorilor de ospeţe din La grande bouffe, iar consoarta, rămasă singură, e hotărâtă să apuce calea mănăstirii. Textul cehovian este precedat de acest motto: „După câte au putut să-şi dea seama oamenii cu experienţă, nici chiar călugării nu se despart uşor de viaţa asta; pe deasupra, ei mai vădesc adeseori şi zgârcenie sau lăcomie, ipohondrie, meschinărie, încăpăţânare, nemulţumire şi altele de acelaşi fel, proprii vârstei înaintate...” (P. Neceaev, „Călăuza practică pentru preoţime”)