Început de toamnă cu mici fulgurări de nostalgii. Răsfoiesc, în rând cu fiul meu de nouă ani, manualul de „Ştiinţele naturii”. Finţele vii (plantele, animalele, oamenii), se spune acolo, se dezvoltă. Adică se nasc, respiră, cresc, se înmulţesc şi mor. Într-un alt capitol citesc despre cărbunii formaţi de-a lungul a sutelor de milioane de ani prin „putrezirea resturilor de plante”. Solul, se mai spune undeva, este format din „grăuncioare de pământ” amestecate cu „resturi ale plantelor şi animalelor putrezite”. Nostalgia – singura, adevărata nostalgie (dorul întoarcerii „la obârşie, la izvor”) – nu poate avea decât o ţintă: Pământul, Gaea Tellus, Mama Terra („Din ţărână ai fost făcut şi în ţărână te vei întoarce”).
Pentru o clipă îmi spun că fiinţa numită om începe cu adevărat să deprindă iubirea de străbuni abia după mutarea în underground a celor dragi şi apropiaţi. Acolo, în adâncurile pământului care ne aşteaptă pe fiecare, i-am putea afla pe atâţia înaintaşi anonimi transformaţi în felurite minerale. Asemenea lacrimei din Oblio, care urmează un fel de circuit în natură: cade într-o ceaşcă de ceai, este aruncată la chiuvetă, ajunge – prin complicate instalaţii şi ţevării – într-un ocean, de unde se evaporă şi devine nor, apoi picătură de ploaie ş.a.m.d. Apa şi oxigenul din vieţuitoarele care pier sunt două semne ale veşniciei. Good news (pentru cei care se îndoiesc de nemurirea sufletului): suntem alcătuiţi din particule care nu mor. Prin ele rămânem mereu vii. Chiar dacă, în clipa cea repede, ne ducem în adormire. Şi atunci de unde atâta mizantropie, atâta vrajbă între oameni? Din nesocotirea sfintei datorii omeneşti – aceea de a înţelege, în inima sa, că „patria începe în trupul său şi creşte-n ceilalţi în armonie” (Ioan Alexandru).
Viaţa, ne învaţă Liturghia cea dumnezeiască a Bisericii, este o taină, iar nu un mister. Căci se „dezleagă” – undeva, cândva – după măsura desăvârşirii sau zdrobirii fiecăruia. Dacă, desigur, omul are credinţă („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”). Dacă nu, porţile cerului rămân închise, aşa cum sunt pentru scepticii călători – Scriitorul şi Profesorul – din Călăuza. Pentru Scriitor (un fel de cadavru viu), modernitatea nu mai are niciun haz. Totul e groaznic de plictisitor, fără niciun Dumnezeu, pentru că nu există niciun Triunghi al Bermudelor. Există, spune el, doar triunghiul ABC egal cu triunghiul A’B’C’ – „ce plictiseală jalnică include această definiţie!”. Şi continuă: „Evul Mediu era interesant. Fiecare casă avea un duh al ei. Oamenii erau tineri. Acum fiecare al patrulea om e bătrân.” (Off-topic: Îmi amintesc prima vizionare a Călăuzei. Eram în clasa a şaptea şi tocmai învăţasem la orele de geometrie despre congruenţa triunghiurilor, astfel că m-am felicitat atunci că, din toată logoreea Scriitorului, puştiul de 13 ani care eram, a priceput totuşi ceva...)
Dacă n-am ajuns irversibil robi ai plictiselii şi apatiei, poate că abia acolo, în timpul-spaţiul liturgic, mai putem regăsi – în funcţie de disponibilitatea noastră de a ne mira – dimensiunea medievală a fiinţei (la care se referea Scriitorul) şi coordonatele „devenirii întru fiinţă”. Poate că acest waste land al începutului de mileniu trei ascunde, încă, mărgăritarul de mare preţ: singurul loc – precum „Zona”, încercuită cu sârmă ghimpată de autorităţi, din Călăuza – unde mai poţi veni atunci când nu mai ai nicio nădejde. Singurul loc despre care, împreună cu Călăuza, putem spune: „Tot ce e al meu e aici. Aici e libertatea, fericirea, demnitatea mea. Dincolo de sârma ghimpată mi-au luat totul.”
