Țeapa, ca rău necesar

Marin Sorescu

Orice spui, oricum o-ntorci, omu' vrea povești. Nu meta-povești. Doar povești clasice, nu de-alea moderne ori, ferească sfântu', postmoderne. Am citit recent A treia țeapă de Marin Sorescu, piesă care nu e „istorică” în înțelesul obișnuit al termenului și nu-și propune „reconstituirea unei epoci” din perspectiva „realismului clasic”. Anti-realismul asumat e provocator, schematismul ei ostentativ frizează mai degrabă derizoriul. În loc de o „reconstituire istorică”, mucalitul Marin Sorescu propune un discurs metaforizant. Metaforă a torturii, țeapa e aici o prezență acceptată ca pe un ceva necesar cadrului existențial. Simbolizează „instalarea”, „legarea” de un mod de viață, de un fel de a gândi. În cazul ăsta, cea mai mare parte a celor ce văd filme și mai pun mâna pe câte o carte, sunt foarte confortabil „instalați” și „legați” de istoriile romanțate, cu detalii etnografice și reconstituiri muzeistice, cu iz de artizanat. În memoria „marelui public”, Amza Pellea e și acum, la început de mileniu trei, actorul care i-a jucat pe Decebal și Mihai în „superproducțiile istorice” ultra-declamative de la sfârșitul anilor 60, iar nu interpretul lui Vlad Țepeș din piesa lui Marin Sorescu, jucată la sfârșitul anilor 70 pe scena Teatrului Național București. Mă întreb, nu o dată, cum ar arăta lumea dacă procentul celor caută și discursul unei reprezentări, nu doar „subiectul” și „intriga”, ar fi ceva mai mare. Mult mai mare. Ar fi o lume mai bună, mai civilizată, mai nobilă, mai respectoasă? Nu am un răspuns, astfel că mă împac cu gândul că literatura (dar și teatrul și filmul) ce cultivă ironia, jocurile de cuvinte, imaginarul dimensionat până la fabulos, până la absurd chiar, rămâne un lux rezervat celor - tot mai puțini, parcă - dornici să caute nișa, experimentul, insolitul, parodia. Și umorul (adesea umorul negru) ce rezultă dintr-o astfel de viziune. Așa cum reiese și din Actul II, Tabloul I, Scena VII.

A TREIA ȚEAPĂ de Marin Sorescu

Actul II, Tabloul I, Scena VII
Personajele: 
VLAD DRACUL - zis Țepeș, domnul Țării Românești; 
DOMNICA - domniță la curtea lui Țepeș

ȚEPEȘ: Du-te, că-mi pierd șirul. Adică, stai ... Ia vezi, tu coșciugul ăsta pe care stau e uns cu miere? (Se scoală de pe tron și se preface că-l cercetează cu atenție.)

DOMNICA (râzând): E tron ... Tronul țării. Cum să fie uns cu miere? ... S-ar lipi de tur ...

ȚEPEȘ: Atunci de ce bâzâie toți în jurul lui, ca viespile? ... De ce vor toți să stea pe el?

DOMNICA: Mă întrebați pe mine, ori ... ?

ȚEPEȘ: Vorbeam singur ... Până și mie mi-a venit să mă proțăpesc în el adineauri ... Știi ce: ia o doniță cu păcură și-l mânjește ... Așa vom fi toți feriți de ispită. Iar mie îmi pui alături un scăunel.

DOMNICA: Sunteți domn, trebuie să stați pe torn ...

ȚEPEȘ: Sunt domn, dar vreau să stau altfel ... Să văd dacă-i mai convine pictorului să mă chinuie ...

DOMNICA: Pictorul! ... Măria-ta dați-l afară ... (rușinată) Spune măscări.

ȚEPEȘ: Cum?

DOMNICA: Zicea să-mi pun o bluză mai așa ... (arată decolteul) că vrea să mă deseneze ... (se închină) Zicea că n-a mai văzut o fată mai frumoasă și că (plânge) ar trebui să stau să mă picteze și goală ...

ȚEPEȘ (râzând): Pe mine m-a pus să mă îmbrac cât mai gros ... ca de gerul bobotezii. Cică domn ca mine mai rar! Mare șnapan! ...

DOMNICA: Mă duc la mănăstire ... m-a făcut de râs ... Ce, eu sunt o de-aia? O stricată? (Plânge cu sughițuri).

ȚEPEȘ: Tu ești o fată cuminte că nu te-ai dezbrăcat. Eu sunt un stricat că m-am îmbrăcat cum a zis el ... Dar de-acum, gata! S-a isprăvit. (Întoarce tronul cu fața la perete) Auzi, să-l ungi cu păcură!

DOMNICA: Cum să-l pângărim? Pe el a stat și tatăl vostru. Pe el au stat falnici toți Domnii. Măcar să-l ținem de formă. Mai vin soli, mai una alta ...

ȚEPEȘ: Bine, bine, dar mie să-mi aduci scăunelul ăla ... cu trei picioare ... Acum, du-te ...

DOMNICA (ezitând să plece): Stau și mă gândesc ... Poate n-a zis-o cu gând rău ...

ȚEPEȘ: Cine?

DOMNICA: Meșterul, zugravu ... Să-l trimiteți acasă la el ... viu ...

ȚEPEȘ: Bine, bine ...

DOMNICA: Dar să nu-l vătămați. Vă rog eu ...

ȚEPEȘ: Du-te! (Domnica iese) Fetele de azi! Cuminți, cuminți, dar trebuie păzite cu mătura, că iau foc.