vineri, 23 septembrie 2016

Lansare de carte „Pseudokinematikos 3. Între viață și filme” la Cărturești-Mercy, Timișoara

Pseudokinematikos 3. Între viață și cărți ajunge la Timișoara. Joi, 6 octombrie, ora 19, va fi lansat la Cărturești (str. Mercy 7), în prezența unor oameni dragi: domnii Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Lucian Ionică, Alin Gavreliuc, Lucian Mircu și a lui Ionuț Trandafirescu, directorul Editurii Filos (București), unde a apărut volumul. Le mulțumesc pentru sprijin și prietenie. Poveștile despre filme și despre starea de balans între viață și filme vor fi întregite de o surpriză muzicală (pian și vioară - live) și de proiecția unui scurt-metraj: Alexandra - filmul din 2006 regizat de Radu Jude, cu Șerban Pavlu, Oana Ioachim și Mimi Brănescu în rolurile principale. All welcome. Mulțumesc pentru afiș, Dan Voinea.

http://atelier.liternet.ro/articol/16972/Lucian-Mircu-Paul-Slayer-Grigoriu-Marian-Radulescu/Cinema-ul-un-pretext-si-un-context-Un-jurnal-in-care-filmul-joaca-rolul-de-revelator.html

http://atelier.liternet.ro/articol/16971/Costion-Nicolescu-Marian-Radulescu/Viata-printre-filme-ca-intre-boabe-de-grau.html

http://atelier.liternet.ro/articol/16970/Marian-Radulescu/Pseudokinematikos-3-Intre-viata-si-carti.html



Lansare de carte „Pseudokinematikos 3. Între viață și filme” la Cărturești-Mercy, Timișoara

Pseudokinematikos 3. Între viață și cărți ajunge la Timișoara. Joi, 6 octombrie, ora 19, va fi lansat la Cărturești (str. Mercy 7), în prezența unor oameni dragi: domnii Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Lucian Ionică, Alin Gavreliuc, Lucian Mircu și a lui Ionuț Trandafirescu, directorul Editurii Filos (București), unde a apărut volumul. Le mulțumesc pentru sprijin și prietenie. Poveștile despre filme și despre starea de balans între viață și filme vor fi întregite de o surpriză muzicală (pian și vioară - live) și de proiecția unui scurt-metraj: Alexandra - filmul din 2006 regizat de Radu Jude (care a primit cu bucurie să ne ofere dreptul de vizionare), cu Șerban Pavlu, Oana Ioachim și Mimi Brănescu în rolurile principale. All welcome. Mulțumesc pentru afiș, Dan Voinea.

http://atelier.liternet.ro/articol/16971/Costion-Nicolescu-Marian-Radulescu/Viata-printre-filme-ca-intre-boabe-de-grau.html

http://atelier.liternet.ro/articol/16972/Lucian-Mircu-Paul-Slayer-Grigoriu-Marian-Radulescu/Cinema-ul-un-pretext-si-un-context-Un-jurnal-in-care-filmul-joaca-rolul-de-revelator.html

http://atelier.liternet.ro/articol/16970/Marian-Radulescu/Pseudokinematikos-3-Intre-viata-si-carti.html

miercuri, 21 septembrie 2016

Cinemateca BCUT - stagiunea de toamnă-iarnă 2016

În lunile octombrie-noiembrie-decembrie 2016 la Cinemateca BCUT din Timișoara se vor proiecta câteva filme de Stere Gulea și Alexandru Tatos - două voci distincte din filmul românesc de factură realistă ante și post 1990.
Primele proiecții: Iarba verde de acasă (Stere Gulea, 1977) - 11 octombrie ora 18; Ochi de urs (Stere Gulea, 1983) - 18 octombrie ora 18; Moromeții (Stere Gulea, 1988) - 25 octombrie ora 18.


miercuri, 7 septembrie 2016

Sieranevada, o masă bună

Sieranevada - o masă bună! De fapt, această bombă de firesc și de umor nu are cum să fie altceva decât o furtună într-un pahar cu apă, un prilej - încă unul - ratat de spectatorii din România mult prea dedulciți cu filme-conservă ori instructiv-pilduitoare (în sens școlăresc), dacă se poate chiar triumfalist-propagandistice. (Cât aș vrea să mă înșel! ...) N-a schimbat Caragiale nimic, nu va schimba nici parastasul de 40 de zile comprimat de Cristi Puiu în trei ore de proiecție. Românașul nostru - dacă va binevoi să cerceteze ironia și prospețimea Sieranevadei - se va întoarce la ceea ce i-a intrat în sângele verde-crud: epopeea națională cu daci și romani, voievozi, haiduci și comisari „ca la carte”. Poate și comedioarele noastre cu actori populari (așa cum, nu-i așa, nu se vor mai naște degrabă), grai blând, eroi exemplari și peisagii care să-i ademenească pe străini să ne viziteze țărișoara (iar nu cu bicisnici și slobozi la gură, ca în filmele astea pe care, ei, străinii, le laudă și premiază) și să vadă că noi nu suntem defel așa cum ne filmează alde Pintilie, Daneliuc, Tatos, Demian, Tănase, Mungiu, Jude ori acest Cristi Puiu. Vizionare plăcută sau, și mai bine, somn ușor! 
Sieranevada - un film de Cristi Puiu, 2016

miercuri, 24 august 2016

Recviem pentru Adrian



Adrian Enescu

Pe 23 Gustar ne-am trezit toți patru la Cabana Vânătorilor din Olănești. Am pornit-o spre București, cu gând să ajungem la Muzeul „George Enescu” pentru a ne lua adio de la Adrian Enescu. Pe drum am reascultat muzicile sale pe care nici până azi – de peste 30 de ani – nu m-am săturat. Am lăsat mașina în apropiere de Universitatea de Artă, am luat-o pe bv. Dacia, apoi pe Calea Victoriei. Aveam cu noi o lumânare de ceară (de la mănăstirea Cebza) pe care Ioan a aprins-o și a așezat-o într-o găleată cu nisip, alături de zeci de alte lumânări standard, în cilindre de plastic roșu. Raluca și copiii au urcat treptele, iar eu am mers până  în Piața Victoriei să cumpăr niște flori. Am luat gladiole albe. Când am ajuns în sala unde câțiva zeci de oameni îl privegheau pe Adrian Enescu m-au întâmpinat sunetele stranii din Concurs. Prin ele aveam să-i descopăr muzica, la începutul anilor 80, când am văzut întâia oară filmul lui Dan Pița la Televiziunea Iugoslavă. Au urmat fragmente din alte muzici din filme – Faleze de nisip, Second Hand, Domnișoara Christina, Pepe și Fifi, Bietul Ioanide, Eu sunt Adam, Dreptate în lanțuri ... Copleșitoare momente. Priveam, printre lacrimi, la sicriul acoperit unde se afla omul de care mă leagă multe și variate discuții (nu puține în contradictoriu), o lungă afecțiune și care, prin muzica sa mi-a fost călăuză spre nebănuite trepte. Ioan, de bună voie și nesilit de nimeni, s-a apropiat de fotografia sa, și-a făcut cruce și apoi a sărutat-o.
Peste, probabil, jumătate de oră, șase bărbați au luat sicriul să-l ducă în limuzina funerară ce aștepta în curte. Exact în acel moment, pe stream-ul din play list – minunată coincidență – a început să răsune genericul final din Hotel de lux, cu refrenul „Kyrie Eleison”. Câteva minute mai târziu sala s-a golit. Următorul track pe care nevăzutul DJ, ca din cer, l-a bine rânduit, a fost piesa „Chemare” pe versurile lui Romulus Vulpescu, cântată de Ileana Popovici în filmul Septembrie din 1978:
Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme,
Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă,
Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora.
Cheamă, pleacă, vine, este!
Vine ziua să coboare discul meu solar,
Vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar.
Vine ora care doare, scrisă în calendar,
Vine ora ca odoare să vă las în dar.
Vine vremea la izvoare să mă întorc deci iar,
Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.
Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă
Cheamă, pleacă, vine, este!
De atâtea ori ascultasem înainte și muzica din Hotel de lux și bossa nova din Septembrie, însă niciodată nu mi-am imaginat că le voi asculta ca fond muzical pentru petrecerea grăbită a lui Adrian Enescu către crematoriu. Am coborât scările Muzeului „George Enescu” (asigurând-o pe doamna Adina Popescu de compasiunea noastră, salutându-i pe compozitorul Vasile Șirli și pe regizorul Nicolae Mărgineanu) și am privit cum limuzina se pierde în mulțimea de mașini de pe Calea Victoriei.
Adrian Enescu a avut, fără doar și poate, dumnezeul său și a dat dovadă – ca puțini alți creatori de frumos – de autodisciplină și sârguință. Îmi place să cred că – la ceasul sfârșitului, care nu-i aici – pentru basoreliefurile sale muzicale, Cel Mult Milostiv îi va spune (asemenea Părintelui de la Roma lui Pasolini, vrând să-l felicite pentru a sa Evanghelie după Matei):­ „Dans mes bras, mon fils!” (Pasolini: „Sunt un ateu care trăieşte cu nostalgia unei credinţe.”)
În seara zilei când trupul dat de Dumnezeu lui Adrian Enescu a fost prefăcut – printr-o „ardere de tot” – într-un pumn de cenușă, am petrecut câteva ore bune acasă la Dan Pița. Am povestit despre cinema și poezie, despre căutarea de sens și înșelătoarele sclipiri luciferice, mereu însoțiți în fundal de muzicile lui Adrian Enescu pentru filmele lui Dan Pița și Mircea Veroiu. Theodor ne-a cântat la nai temele muzicilor din Tănase Scatiu, Ardelenii, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi, Hotel de lux, Eu sut Adam, Femeia visurilor. A fost o revedere pe care mi-o doream de mult și poate că – din cer, de undeva – Adrian Enescu, în ziua întoarcerii sale la izvoare, ne-a readus laolaltă...  

sâmbătă, 20 august 2016

Adrian Enescu și mersul pe valuri, în picioare

Cea dintâi duminică - a umblării pe mare - fără Adrian Floru Enescu. Timpul nu a mai avut răbdare cu el și, a doua zi după ce în Biserică a fost pomenit Sf. Floru (pe 19 august 2016) - l-a luat pe Câmpiile Elizee. „După mai multe complicații de sănătate” - precizează pentru presă Adina Popescu, soția sa. În 1988, în Rezervă la start - unul din multele filme românești mediocre din acei ani, azi uitat (îți amintești, Dan Voinea?) - actorul George Alexandru rostea niște versuri de Nichita Stănescu pe un strălucit fond muzical adrianenescian. Poemul se cheamă „Adolescenți pe mare”: 
această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul de curenţi,
mai sprijinându-se de o rază ţeapănă, de soare.
eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
o flotă infinită de yole.
și aştept un pas greşit să văd,
sau o alunecare
măcar pân’ la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.
Există, în muzicile sale în evantai (nu doar în cele dance), un formidabil teen spirit, un vibe ce vine parcă dintr-altă lume. Pe la noi doar Richard Oschanitzky (și, la o scară ceva mai mică, Doru Căplescu) mai avea această deschidere (nu doar teoretică și de principiu, ci - în mod constant - practică) spre fusion. Am simțit pentru întâia oară acest prim suflu electrizant, de o nemaiîntâlnită anvergură în filmele românești, în muzica sa pentru Concurs, filmul lui Dan Pița din 1982. Au urmat Dreptate în lanțuri, Pas în doi, Ringul, Umbrele soarelui, Rezervă la start. Apoi synth pop-ul din piesele cu Grupul Stereo (nu doar cele opt cuprinse în LP-ul din 1985) și, desigur, din cele două albume cu Loredana Groza (plus cele două piese cu Gabriel Cotabiță și încă altele cu Silvia Dumitrescu), muzici care - prin muzică, orchestrație, versuri, interpretare vocală - contrastau puternic cu cenușiul vieții din România acelor ani (nu doar din spațiul muzicii ușoare) și îți dădeau o puternică senzație că - la fel ca în poemul stănescian - ai deprins mersul pe valuri, în picioare.
A trecut vremea și - în urma unor căutări, a unor extraordinare întâlniri - am început să înțeleg că  spațiul liturgic nu e musai echivalent - în cel mai bun caz! - cu interiorul unui muzeu prăfuit și fără sens în babilonia sfârșitului de mileniu doi. Era prin anii 90. Atunci aveam să deslușesc și miezul escatologic al poemului său pop-simfonic, Basorelief (1977), pe versurile lui Ioan Alexandru. Compozitorul, după cum mi-a mărturisit cândva, îi ceruse permisiunea poetului ardelean să decupeze câteva versuri de ale sale din Imne și alte volume de poezii. Binecuvântarea lui Ioan Alexandru de atunci (care i-ar fi spus: „Doamne ajută!”) a dat nesperat rod. 
Se vorbește mult despre hit-ul „Bună seara, iubito!”, despre combinațiile electro dance și sympho jazz din serialul Funky Synthesizer, despre orchestrațiile pentru proiectul Enigma și Sandra, pentru Budha Bar și (datorită lui Vasile Șirli) pentru Disney’s „Christmas Parade”, despre zecile și zecile de muzici pentru filme și scenă ș.a.m.d. Eu însă cred că mă voi întâlni oricând în veșnicie cu Adrian Enescu nu doar în conversațiile noastre (prin telefon, email sau față către față) de peste 25 de ani, ci mai ales prin sunetele și slovele Basoreliefului său - apărut ca o cometă în spațiul muzical și cultural autohton: 
acum este soare
şi e târziu
până departe, în întunecime
caii înşeuaţi aleargă goi
la marea nuntă din vechime
îl văd pe cântăreţ în zori de zi
cum îşi aprinde lampa de la stele
într-un potir de argint sufletul său
e dus în slăvi şi ţine loc de ele
crinii răsar în răsărit din nou
e pregătit pământul de primire
întâii vestitori albaştri au sosit
cu aripi mari pe ţară în oştire
poiana ţine-n braţe pe talgere de fum
ştergarele luminii într-o dungă
pământul este o cădelniţă-n amurg
când oile se limpezesc în strungă
veşnică amintire celor ce au iubit
neprihăniţi senini până la moarte
căci din adâncurile bunului pământ
iubirea-nvârte lumea mai departe
ne-am îmbrăcat curat de sărbători
gura ni-e numai imne şi slăvire
pace în cer şi pace între oameni
în toţi şi toate pace
slavă ție
în focu-ncins din bucuria ta
s-au luminat puterile din jur
şi-n loc de fiare
s-au făcut popoare
din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri
acum e linişte peste păduri
de-acum e graiul lui, al meu
când povestim e graiul de departe
şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi
în slava lor de foc de după moarte
captele lor în univers
bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi
de mii de ani se străduie să iasă
pe sângele lor tainic se trudesc
să-mpingă-n cer corabia din casă
acum e linişte peste păduri
un râu subţire picură din munţi
cu zvon de clopoţei şi oseminte
acolo sus e neamul meu plecat
cu turmele pe plaiurile sniffle
de bună seamă că s-ar cuveni
să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume
cei ctitori jupuiţi de vii
ostaşi martiri cu feţe cuvioase
oriunde intră plugul în pământ
dai de un scut şi-o patrie de oase
când fiecare suflet pe pământ
va fi cuprins de sfânta datorie
că patria începe-n trupul său
şi creşte-n ceilalţi în armonie
Cu Adrian Enescu, 2012
La revedere, Adrian Enescu!

luni, 15 august 2016

Lucian Pintilie - un regizor dintr-o bucată

Text apărut în Convorbiri literare, mai, 2016

Din primăvara anului 2011, noua Aulă a Biblitecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timișoara găduiește proiecții de filme românești. Ideea de a organiza acolo seri de cinematecă a avut-o, mai întâi, cunoscutul cărturar timișorean Daniel Vighi (în facultate mi-a fost dascăl de literatură română veche), care m-a delegat să slecționez și să prezint filme la BCUT. Zis și făcut. Mai făcusem așa ceva și în alte locuri din urbe - Cinemateca UVT, Cinema Studio, Centrul Aeropagus, Librăria Humanitas „Joc secund”, Fundația Filantropia. La BCUT am dorit să prezint publicului tânăr, format în majoritate din elevi și studenți, filme românești care, deși nu mai sunt proiectate de ani de zile într-o sală de cinema, continuă să însemne ceva pentru cinematografia românească și, unele, chiar pentru arta filmului: Viața nu iartă, Moara cu noroc, Duminică la ora 6, Meandre, Apa ca un bivol negru, 100 lei, Nunta de piatră, Dincolo de nisipuri, Filip cel bun, Mere roșii, Ilustrate cu flori de câmp, Tănase Scatiu, Prin cenușa imperiului, seria Ardelenilor, Bietul Ioanide, Proba de microfon, Casa dintre câmpuri, Lumina palidă a durerii, O lacrimă de fată, Croaziera, Semnul șarpelui, Concurs, Secvențe, La capătul liniei, Să mori rănit din dragoste de viață, Sfârșitul nopții, Faleze de nisip, Fructe de pădure, Dreptate în lanțuri, Pas în doi. În 2015-2016 am izbutit să găzduim retrospectiva integrală Lucian Pintilie. În ceea ce mă privește, recunosc, fiecare film de-al său pe care, cu această ocazie, l-am revăzut, mi-a întărit convingerea că Pintilie este unul din puținii regizori români dintr-o bucată. Este, oricum, singurul biruitor pe care nu l-a strivit nici utopia totalitară de dinainte de 1990, după cum nu l-a blazat (sau acrit) nici utopia neînfrânării de după. Pe Mircea Săucan (celălat cineast român dintr-o bucată, față de ale cărui filme cenzura și difuzarea au fost și încă mai sunt mult mai vitrege) l-a răpus definitiv scandalul din jurul Sutei de lei (1973), după care a fost marginalizat la Sahia Film și a mai regizat doar un mediu-metraj în exil (Întoarcerea). 
Debutul lui Pintilie din 1965, Duminică la ora 6, este semnificativ mai cu seamă ca pretext pentru o altă povestire, așa cum - tot în alb-negru, tot pornind de la schema „romantismului revoluționar” - avea să fie, în 1984, Să mori rănit din dragoste de viață al lui Mircea Veroiu. Impresionează reacțiile surprinse pe viu, concepția coloanei sonore, chipurile interpreților principali și neprofesioniști, neconcordanța imaginii cu sunetul, ideea de retrospecție și, în fine, pe deplin asumatul refuz  de a povesti cursiv. După confruntările cu critica și publicul din România, apoi cu juriul, publicul și mișcarea de avangardă în Argentina (unde filmul a primit Premiul mișcării de experiment și de cinecluburi, precum și Premiul special al criticii la Festivalul de la Mar del Plata), Pintilie, „cu o încăpățânare pe care nu o puteți bănui”, a promis că, în tot ce va mai face, va dezvolta ce este „bun și valoros”, renunțând la ce este „prost, formal, caduc, epigonic” în filmul său de debut. 
Cinci ani mai târziu, apariția Reconstituirii (filmul a fost retras din difuzare după o lună, în ciuda sălilor pline și reacțiilor critice neobișnuit de favorabile) ar fi putut să provoace un șoc vital, regenerator, în cinematografia românească. Nu a reușit să înlocuiască un „cinematograf al mistificării” printr-un „cinematograf fidel, în mod fanatic fidel adevărului”, însă  - mai pregnant ori mai palid - și-a găsit ecou în câteva momente importante din filmografia unor alți regizori de vârf, ca Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Croaziera, Vânătoare de vulpi), Dan Pița (Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi), Alexandru Tatos (Mere roșii, Casa dintre câmpuri, Secvențe), Mircea Veroiu (Sfârșitul nopții), Andrei Blaier (Ilustrate cu flori de câmp), Dinu Tănase (La capătul liniei), Stere Gulea (Iarba verde de acasă, Vulpe Vânător, Stare de fapt), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu), Cristi Puiu (Marfa și banii, Moartea domnului Lăzărescu), Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, După dealuri), Radu Muntean (Hârtia va fi albastră, Un etaj mai jos), Radu Jude (Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră). Eugenia Vodă: „Demistificarea actualității românești, până în cele mai profunde și mai perverse resorturi ale ei, cu un adevăr fără echivoc, cu o luciditate fără cusur, cu o destrăbălare de nuanțe și cu o directețe sfidătoare - așa ceva se întâmpla pentru prima oară în cinematografia noastră. Și nu trebuia să se mai întâmple.”
Zece ani, Pintilie nu a mai filmat nimic în România. Doar în - pe atunci - Iugoslavia a regizat, în 1973, Salonul nr. 6, un film de televiziune după Cehov. Drama doctorului de acolo este foarte aproape de amărăciunea pe care o va fi cunoscut îndeaproape regizorul însuși, după alungarea sa din țară ca urmare a scandalului cu Revizorul montat de el la Teatrul Bulandra. Din nou, spre deosebire de Săucan (ce fusese trimis de factorii de ordine direct la balamuc), Pintilie a beneficiat de un „exil royal”, renunțând o vreme la cinema și dedicându-se regiei de teatru și operă pe scenele Americii și Europei de Vest. Eugenia Vodă: „După o viață egală cu conformismul cel mai plat, după o viață în care a practicat (ca atâția semeni) o anumită tehnică de izolare, de indiferență față de suferința din jur, personajul principal, fie el „doctor”, va fi tratat ca nebun și - în clipa în care se dovedește deschis la suferința altora și la inteligența vie, acolo unde o găsește, chiar și în persoana unui bolnav suerind de „delirul de suspiciune” - va fi eliminat brutal din lumea așa-zis „normală”. … Un film al terorii înțelese și ca un „Ți se poate întâmpla și ție!”.
În 1980, Lucian Pintilie este lăsat să filmeze De ce trag clopotele, Mitică?, o adaptare extrem de personală după opera lui I.L. Caragiale. Începuse, în cinematografia românească, un semnificativ proces de „intelectualizare” (a durat aproape cinci ani), cu urmări notabile în filmele lui Dan Pița, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Iosif Demian, Nicolae Mărgineanu, Dinu Tănase, Stere Gulea. Eugenia Vodă: „S-a spus, s-a scris că am avea de a face cu „filmul unui înrăit”. Nu cumva „înrăiții” suntem noi? La prima vizionare a filmului, într-o săliță înghețată și tăcută, te apuca „groaza, monșer, groaza”, ca la vederea unui coșmar crud, nimicitor, îmbrăcat pervers în haine de comedie. Îmi fac mea culpa: abia la a doua vizionare, o vizionare cu marele public, cu sala plină, cu „bobor” râzând în fața oglinzii fermecate, am recunoscut dragostea din privirea regizorului, tandrețea pasionată cu care își cercetează personajele, felul în care (cum spunea chiar Pintilie despre Caragiale), „înduioșat și plin de oroare le acordă grația finală, recuperează liric personagiile”. Demiurgul le (ne) iubește.” Cum era de așteptat, Mitică a rămas în cutii până în 1990, pe motiv că „publicul românesc nu este suficient de pregătit”. 
Primul film pe care Pintilie și-a propus să-l realizeze (după 1990 a abandonat definitiv teatrul și opera) a fost Balanța, adaptare după romanul omonim de Ion Băieșu, în care sunt reluate și dezvoltate câteva personaje și situații din scenariul aceluiași pentru filmul lui Alexandru Tatos, Mere roșii.  În 1991, Balanța a avut un imens succes popular. Regizorul nutrea convingerea că primul său film de după schimbarea situației (nu regimului, precizează el) în România „îi va ajuta pe români să privească lucid trecutul, să privească critic în oglindă. Chiar dacă roșind uneori”. Eugenia Vodă: „Presa franceză n-a putut aprecia în cunoștință de cauză, ca noi, exactitatea absolută a diagnosticelor puse de regizor. Acolo unde „ei” au văzut delir carnavalesc, specatorul român își recunoaște, cu precizie, propria lume, propriile „instituții”, plasate, toate, sub semnul derizoriului, al relativului și al obsesiei „Să mai zică cineva că n-avem democrație!”; redescoperim, deci, eșantioane reprezentative: Justiția, Poliția, Biserica, Partidul, Școala, Securitatea, Sănătatea, Armata, Transporturile etc. Totul, într-o lume a contrastelor, în care „plaiul mioritic” se lipește de un „orășel industrial” cenușiu, care, dacă s-ar respecta normele de poluare europene, ar trebui evacuat sau înconjurat cu sârmă ghimpată…” 
O vară de neuitat (1994), inspirat din nuvela „Salata” de Paul Dumitriu, este un „discurs împotriva barbariei”, un comentariu faţă de intoleranţa etnică şi multiplele ei reflexe. Felul în care a fost receptat „exerciţiul spiritului critic” propus de Lucian Pintilie nu a trecut neobservat. Variety l-a considerat o „tuşantă, tulburătoare povestire despre un ofiţer român, pus într-o situaţie fără ieşire de mila soţiei sale pentru nişte ţărani bulgari condamnaţi pe nedrept”. Andrei Pleşu însă crede altfel: „Nu despre Balcani, despre război şi despre armata română mi se părea că e vorba. Ci despre o femeie şi despre feminitate. Despre „o vară de neuitat” din biografia unui copil fascinat de imaginea misterioasă a mamei sale.”
Prea târziu (1996) a ieșit pe ecrane cu două săptămâni înainte de alegerile în care, pentru prima oară după 50 de ani în România, au câștigat forțele opoziției. H.R. Patapievici: „Personajele vizibile ale filmului sunt incoerența (vieții, anchetei, iubirii), absența radicală a oricărei transcendențe (hrana întotdeauna murdară, în subteran, roata de săpun tăiată pe masă, în locul pâinii celei de toate zilele, la suprafață), înjurăturile (un limbaj de comunicare redus la elocvena funcțională a înjurăturii), nudul masculin murdar (regresie spre o umanitate animalieră) și subteranele lumii (în care se desfășoară adevărata viață).”
În Terminus paradis (1998) găsim „o schimbare de optică”. Răul este aici – printr-o „iluminare implicită” – parte a „realității celeste”. În Terminus paradis, Pintilie încearcă să nu mai acuze strâmbătatea, ci să zărească – deși e învăluit în ceață – „hipopotamul invizibil din Cartea lui Iov”, să înțeleagă „plutirea norlilor”. Care e numele acestui „hipopotam” invizibil și, totuși, vizibil? Însuși titlul filmului, „mai exact, mai puțin poetic decât în realitate” – precizează regizorul. Unde anume este acel „paradis”? Nu altundeva decât într-o biserică albă, de țară, situată pe malul unui lac. Acolo, după multe peripeții (neînfrânări, fărădelegi, crime), își pun pirostriile Mitu și Norica. Acolo pătrunde în film „implicita iluminare” care coincide cu intrarea lor – subită, oarecum pripită – „în rânduială”. Mai exact, în „rânduiala Bisericii”. (Ultima replică din Căința lui Tenghiz Abuladze: „Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?”) Una din cheile de lectură ale filmului chiar aceasta e: de love story. Mai importante decât „marea poveste de dragoste” sunt însă, atrage atenția regizorul, „jocul, provocarea, contratimpul, neînțelegerea, dansul mortal pe o muchie de cuțit, o dragoste ce nu cunoaște tihnă, nu are timp de contemplație, o dragoste ce nu le oferă celor doi nici măcar răgazul de a face dragoste, de a-și spune „Te iubesc!”; o dragoste pe care eroina nu o înțelege decât în pragul disperării, o mare poveste de dragoste trăită într-un mod foarte personal și provocator”. 
În După-amiaza unui torționar (2001) - „un film despre incapacitatea totală a românului de-a se căi” (Lucian Pintilie) - decorul e „când lagăr concentraționar, când grădină paradisiacă”. Il Giornale: „Nu s-a mai văzut niciodată un astfel de film, un film despre tortură, în care nu apare tortura, ci se aude doar vocea torționarului… În interviul luat torționarului, care reprezintă structura filmului lui Pintilie, neliniștea aproape insuportabilă îl face pe spectator chiar să râdă: teama devine comică, bestialitatea devine normală, și este o lecție extraordinară asupra naturii umane. Este și o poveste care demonstrează cum oroarea se învecinează cu plăcerea: torționarul și-a făcut meseria din plăcere, după un timp poate ar vrea, de ce nu, să reînceapă…”
Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003) este „istoria deposedării integrale pe care un om o execută asupra altui om” punctată în câteva zile: 1 Aprilie, 14 Aprilie, 11 Iunie, 4 Iulie, 23 August, 25 Octombrie. „Niki este un militar de carieră, trecut în rezervă, proaspăt îndoliat de moartea absurdă a copilului său, în pericol de a-l pierde pe al doilea, o fată care e căsătorită cu băiatul lui Flo și care vor părăsi România, pentru a pleca definitiv în America. Flo este o rămășiță boemă a anilor 70, mare video-amator, dictator refulat, fără spațiu de desfășurare, care se abate asupra lui Niki.” (Lucian Pintilie)

Tertium non datur (2006), inspirat din nuvela „Capul de zimbru” de Vasile Voiculescu, readuce în discuție chestiuni legate de onoare, de morală. Titlul se referă, stricto sensu, la existența a doar două exemplare ale celui mai valoros timbru românesc. Largo sensu, sintagma sugerează că - în filozofie -  nu există o a treia posibilitate, că nu este cu putință ca ceva să fie deopotrivă bun și rău. Și totuși, ofițerul german a cumpărat acest timbru - plătind mult sub valoarea lui - de la un evreu dintr-un lagăr de concentrare. A făcut, așadar, o faptă urâtă, pentru care este dojenit de ofițerii români. Dar, le răspunde el, banii pe care i-a dat evreului i-au salvat acestuia viața. Astfel, a procedat deopotrivă bine și rău.
Lucian Pintilie a încetat să mai facă filme într-un moment fast pentru cinematografia românească, când Moartea domnului Lăzărescu; 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile; A fost sau nu a fost; Lampa cu căciulă cucereau premii după premii și figurau în festivaluri, gale, retrospective, cinemateci. Regizorii așa-numitului „Nou Val” (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Corneliu Porumboiu) deveniseră - pentru întreaga lume cinefilă - adevărate certitudini. Reconstituirea, în sfârșit, crease o școală, nu doar câteva momente izolate în creația unor realizatori non-conformiști.