duminică, 15 iulie 2018

Ovidiu

Ovidiu Roateș mi-a fost, în anii de liceu, cel mai apropiat partener de dialog pe teme de muzică, literatură, teatru, cinema. Am vizionat filme la cinemateca de la Casa Tineretului, în sălile de cinema timișorene. Am comentat deseori cărți de Dostoievski și Joyce, filme văzute la posturile TV Belgrad, Novi Sad și Budapesta. Am descoperit împreună filme de Fellini, Tarkovski, Mihalkov, Klimov, Wajda, Zanussi, Antonioni, Bergman, Forman, Istvan Szabo, Woody Allen ș.a. Am fost fani Dan Pița, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos și Mircea Daneliuc. Mie-mi plăcea mai mult Concurs, lui Glissando. Am fost amândoi încântați de Dreptate în lanțuri și Pas în doi, de Probă de microfon și Secvențe. La începutul degringoladei post 1990 am aflat că timpul n-a mai avut răbdare cu el. Era student încă la - cred - Mecanică. Într-un chip nevăzut, Ovidiu - născut pe 16 iulie - e printre noi, foștii lui colegi de liceu încă neajunși la „marea trecere”, atunci când ne mai adunăm să povestim și să retrăim bucuria anilor de liceu...

miercuri, 11 iulie 2018

Maradona

Am ajuns cu Ioan la Maradona, la grădina de la Capitol pe al cărei ecran încă se proiectează filme. Politicienii locali preconizează transformarea spațiului în ... mall cultural. (Ce-o fi asta?) Orișicum, nu e de oriunde să prinzi potul cel mare și să construiești acolo ditamai hotelul sau mai știu ce corp de business offices după ce populația orașului va fi înghițit gălușca mallului cultural...
Am fost, de toți, vreo 30 de rătăciți. Locurile au început sâ se umple două ceasuri mai târziu, când a început semifinala Croația-Anglia. Proiecția, care a început (și s-a terminat) pe lumină, a acoperit (după calculele mele) doar a cincisprezecea parte din ecranul panoramic al grădinii Capitol (coprarabil cu cel dintr-o sală de I-MAX). A fost multă muzică rock marca No Smoking Orchestra, am văzut secvențe de arhivă (nu doar cu Maradona, ci și scene scurte din câteva filme de Kusturica - Ții minte, Dolly, Bell; Tata în călătorie de afaceri; Underground; Pisica albă, pisica neagră; Viața e un miracol) și câteva momente de "confesiune" ale mondialului superstar, victimă a supradozelor de cocaină și a vedetismului (sau mega-vedetismului). Plus niște scenete în care se vorbește despre ritualurile așa-zisei biserici "maradoniene", unde "crezul", "rugăciunile", "coregrafia" și "sacramentele" sunt o parodie la adresa textelor liturgice. Un fost coleg de gimnaziu și liceu, mai mult microbist decât cinefil, mi-a spus - după terminarea proiecției, stătea în spatele nostru - că le-a găsit grotești. Dar grotesc e însuși comportamentul celor e transformă fotbalul sau orice altceva (inclusiv poltica) într-o religie. Al celor ce-și consideră "idolul" un "Dumnezeu întrupat". Mie nu mi s-au părut grotești. Ci semne ale brandului Kusturica. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost ușurința cu care același Kusturica l-a lăsat pe Maradona să vorbească, repetat, despre - între altele - cinismul și amoralismul politicienilor occidentali (americani sau americanizați), în vreme ce îi proslăvea pe Che Guevara și pe Fidel Castro. Ca și cum aceștia (doar ei!) ar fi umblat cu mâinile curate. Nu doar Maradona gândea așa, ci sute de mii, chiar milioane de fani de-ai săi din Argentina și America Latină. La un moment dat, fotbalistul spune că toți (mai puțin chinezii) suntem o colonie americană. Aici sunt de acord cu el. Cultura pop (de la muzică la filme și programe TV), sortimentele de fast food, firmele de hipermarket etc. sunt uniformizate peste tot.
Fostul meu coleg a fost atins de "spovedania" publică a lui Maradona, de "mesajul" pe care l-a transmis lumii. A văzut în filmul lui Kusturica latura "educativă", fără să remarce că portretul pe care âl face fotbalistului e extrem de subiectiv, că "spovedania" nu are nimic cu metanoia, ci e doar o formă exhibiționistă (și inutilă) de remușcare. Mă întreb însă câți din spectatorii reali sau potențiali ai filmului au înțeles / ar înțelege că cinismul nu ține de ideologie (că și "imperialiștii" și "revoluționarii progresiști" sunt deopotrivă de criminali) sau că dependența de droguri (care te poate distruge)  trebuie (și poate fi) evitată. Mai degrabă cred că neastâmpăratul de Kusturica a făcut acest documentar știind prea bine că milioane de spectatori caută exact acest tip de excese, venerând "zeii întrupați" care - cu asupra de măsură și în felurite chipuri - sparg normele și convențiile sociale.
Altfel, după vizionarea documentarului despre Maradona, m-am hotărât să-i arăt lui Ioan nu meciuri de football sau alte filumețe cu / despre Maradona, ci Pisica albă, pisica neagră de Kusturica. Până acum a văzut doar Viața e un miracol și Calea Lactee.

duminică, 1 iulie 2018

Meditații pentru o filosofie inactuală

Chiar dacă sunt subintitulate „note pentru o filosofie inactuală”,  eseurile lui Ernest Bernea (1905 - 1990) din anii 40 despre lumea modernă sunt încă de actualitate, atunci când scrie că e nevoie de o înțelegere a istoriei „pe dinăuntru”, „axată pe o viziune metafizică”, atunci când spune „crizele istoriei sunt o consecință a crizelor omului”. De asemenea, când arată că „omul care nu împletește cauzal păcatele cu suferințele sugerează că nu mai crede în rostul înalt al ascultării de Dumnezeu”, că „omul care nu împletește văzutul cu nevăzutul sugerează, în chip indirect, că nu mai crede în cele nevăzute”. Interesante și observațiile despre consecințele practicismului și utilitarismului modern, cu efecte vizibile în mecanicizarea vieții și gândirii omului, despre formele fără fond (semnalate - un secol mai înainte - și de Titu Maiorescu). În fine, adevărate sunt și meditațiile sale despre raționalismul, intelectualismul și abstracționismul artei moderne (care sunt schimbări, însă nu semne de adevărată înnoire) ce caută să producă senzație, nu emoții: „Disciplina interioară nu mai există. Totul este neprevăzut, neînchipuit și tare. Frăgezimea și delicatețea, muzicalitatea sentimentelor nu se mai produce.” Artiștii (plastici) români, adaugă Ernest Bernea, „s-au manifestat mai temperat și mai decent decât confrații lor din Apus” - poate pentru că „geniul plastic al poporului român nu putea trece peste unele limite ale sensibilității și al unui anumit spirit de frumusețe echilibrată și sănătoasă; o spune asta și arta populară”. Da, numai că - dincolo de generalizări patetice de tip pășunist („geniul plastic al poporului român”) - ne putem întreba și acum, în 2018, ce a mai rămas nepervertit (nu doar în România) din această „frumusețe echilibrată și sănătoasă” invadată acum de kitsch? Asta pe de o parte. Pe de altă parte, studiile lui Bernea dedicate crizei artei moderne se referă exclusiv la arta plastică, la arhitectură, poezie și muzică. Cinema-ul și teatrul nici nu sunt aduse în discuție.
Grafică de Klara Tamas
Îmi amintesc de întâlnirea - pe la mijlocul anilor 80 - cu Victor, un inginer constructor al cărui interes pentru cultură era la fel de viu ca al inginerilor ruși educați înainte de sovietizare - așa cum îi descrie Soljenițîn în Arhipelagul Gulag. Era în pragul pensionării (iar eu aveam vreo 15 ani) când mi-a deschis ochii spre muzica simfonică și literatura universală. Când era vorba de muzică, totul se termina cu Romanticii. Cât despre cinema, îl considera divertisment (în cel mai bun caz de calitate) și atât. Mai mult, îmi povestea că în anii 40 - când Ernest Bernea își scria eseurile despre criza culturii moderne, iar Victor era elev la un liceu de elită din Lugoj - puteai fi dat afară din școală fără drept de apel dacă erai văzut la cinematograf. Și nu era vorba de un film anume sau de un gen anume de film, cinema-ul - sub orice formă - era considerat nociv educației, o formă de sub-cultură, o pseudo-artă. Lucrurile nu s-au schimbat - în esență - nici la începutul mileniului trei, când - spre deosebire de anii 40 - ai la dispoziție întreg internetul ca să verifici dacă cinema-ul - ajuns la al 123-lea an al existenței sale - poate fi și artă, dacă poate fi și purtător de mesaj în ceea ce privește conștiința, aspirațiile și demnitatea omului. Asta în condițiile în care publicul consumator de filme e - de departe - mult mai numeros decât cel intersat să citească cărți (poezie mai ales), ori să viziteze galerii de artă. Și chiar dacă „nu întotdeauna cei mulți au dreptate” (iar cei mulți, se știe, optează pentru filmul de divertisment, pentru filmul-conservă, de preferință hollywoodian, pentru telenovele), poate că adevărata provocare a oricărui sociolog preocupat sincer de relația dintre tradiție și inovație, de necesitatea unei continuități organice între epocile istorice, e aceea de a nu mai neglija ori subestima rolul jocat de mass media (deci și de cinema) în mentalul omului care s-a născut nu doar cu bibliotecă, televizor și computer, ci și cu smart phone, e-books și tabletă în casă. 

sâmbătă, 23 iunie 2018

Largo sensu

Ca și când nu ne-am afla - local și global - pe un road to nowhere, apuc să mă bucur - alături de câțiva prieteni - de a treia vizionare a Incendiilor (spectacol de teatru regizat de Radu Nica la Teatrul Maghiar de Stat Timișoara) și, în foaier, îl ascult pe director vorbind despre proiectele pentru 2021. Și, încă o dată, mă minunez de auto-disciplina și dăruirea din acest teatru-oază, de respectul pentru meserie și pentru spectator - al fiecărui actor în parte și al întregii echipe (inclusiv din zona tehnicului). Dau mărturie după ce - în ultimii trei ani - am văzut, la TMT, Opera cerșetorilor, Sonetul 66, Incendii, Ultima mutare, Dancer in the Dark, Crăiasa Zăpezii, Wiener Waltzer, Buzunarul cu pâine, Rabental, Pace în Itaca. 
Între timp, rinoceriada e în toi și justiția e tot mai privatizată. Iar eu primesc o diplomă pentru "cel mai fidel spectator" de la managerul TMT, Balasz Attila. Ioan repetă, a doua zi, replica-cheie din piesa lui Radu Nica: "Acum că suntem împreună, e mai bine". Largo sensu, e însăși bucuria kerygmei din versurile lui Ioan Alexandru: "Când fiecare suflet pe pământ / Va fi cuprins de sfânta datorie / Ca patria începe-n trupul său / Și crește-n ceilalți în armonie". Cumva, acolo, în familie, e rădăcina ororilor. Nu e doar miezul Incendiilor, e chiar inima poveștilor scrise și nescrise de om de la Ghilgameș încoace. La fel cum sensul oricărei rătăciri e venirea în fire, pentru a "tămădui cu blândețe orice amintire". 
Acum însă, atmosfera - și nu doar în țară - e ca-n Sonetul 66. Cinci sute de ani după dilema marelui Will, întrebarea din finalul sonetului shakespearian rămâne: 
De toate scap, de fac ultimul pas
Dar, dacă mor, iubirea-mi cui o las?

vineri, 22 iunie 2018

Și va fi... - Acel acum și-acel apoi al vieții

La începutul anilor ’90, pe când se nășteau „vremurile second-hand”, Cetatea Filmului de la Buftea producea încă apologuri. Spre deosebire de Hotel de lux (regia Dan Pița) și A unsprezecea poruncă (regia Mircea Daneliuc), parabola antirăzboinică Și va fi (regia Valeriu Jereghi) - realizată în România, cu finanțare din Rusia - mizează aproape exclusiv pe imagine, pe expresivitatea  interpretei principale, a decorurilor și coloanei sonore. Extrem de puține, dialogurile puteau lipsi din acest poem al tăcerii și singurătății din veacul veacului.

Pe un teren muntos, arid (s-a filmat la Vulcanii Noroioși, în Vrancea), camera lui Vivi Drăgan Vasile descoperă (printr-un traveling de jos în sus) silueta unei femei (Maria Ploae). Pentru o clipă m-am gândit la scena în care Vadim Iusov o filma pentru întâia oară pe Hari (Natalia Bondarciuk), în „planeta ca un ocean gânditor” din Solaris-ul tarkovskian. Femeia poartă niște veșminte vădit zdrențuite. Curând intră în cadru un tanc (fără steag, pentru că nu e vorba de o armată anume), apoi o vacă și un copil ce se trezește într-o casă părăsită, în ruine. Pe toți îi amenință tancul - mașinărie născocită de om anume să distrugă omul și întreaga făptură. Sau ce a mai rămas din ea. Pentru o clipă mi-am amintit de urmărirea misterioasă din Duel pe autostradă. La fel ca Spielberg, nici Valeriu Jereghi nu-ți dezvăluie în prim-plan identitatea celui care pilotează „acel blestemat blindat”. Ceva mai încolo, vedem - de la depărtare - doi bărbați care o iau prizonieră pe Femeie în cabina tancului. Femeia iese de acolo siluită. Spre final, după ce reușește să se agațe de tancul care o tot amenința, îl răstoarnă într-o prăpastie. Primejdia însă rămâne. Câteodată, scenografia lui Daniel Răduță devine un „peisaj după bătălie” și zărim caschetele unor presupuși soldați pe care i-a înghițit lava unui vulcan. Câmpia verde din Călăuza lui Tarkovski fusese presărată cu mașini de luptă în care se deslușeau siluetele descompuse ale unor soldați care încercaseră să apere „Zona” de năvala „curioșilor” ce puteau periclita soarta omenirii. 

Femeia, aflăm la un moment dat, se iubise cândva cu un tânăr biciclist pe care l-au strivit șenilele tancului. Evocarea iubirii lor este și un imn de slavă adus dragostei care „nu cade niciodată”. Femeia, Copilul și Vaca rămân singurii supraviețuitori în acest ținut cu valențe de metonimie (parte pentru întreg), închipuind cosmosul populat cândva de om. Cu ei, ca într-o robinsoniadă, va reîncepe istoria. Dar nu oricum, pentru că, tot plimbându-se pe acel teren arid, pe dealurile împădurite din vecinătate (lui Dumnezeu i-au ieșit mai bine florile și copacii decât oamenii), Femeia descoperă o grotă. Acolo, odată ca niciodată, a viețuit un pustnic al cărui chip, sculptat într-un basorelief, se mai păstrează încă. Această „oază de sfințenie” trimite spre intrarea într-o nouă rânduială și suplinește „nevoia de cineva, Doamne, de cineva” (Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului). În ultima secvență, Femeia este înveșmântată în pânza albă - ca de mireasă - a unei parașute rătăcite, iar lumina ce o scaldă acum vine, parcă, dintr-o lume în care nu e nici întristare, nici suspin. Grota devine astfel un semn pentru nevinovăţia pierdută, pe care orice om o plânge în taină și uneşte pacea dulcilor tenebre ale pântecului matern cu pacea mormântului, acel acum şi-acel apoi al vieţii. 

Proiectat în 1993 la Cannes (în secțiunea „Un certain regard”) și premiat (cu Premiul Juriului) la Saint Raphael și (cu Marele Premiu, Premiul pentru interpretare feminină) la Costinești, Și va fi … anunță, cumva profetic, războaiele care aveau să înceapă imediat după destrămarea fostei URSS - în Transnistria, Cecenia, Abhazia, dar și în Balcani sau în Orientul Mijlociu. Și războaiele, încă neștiute, care au să vină. Am rămas de la filmul lui Valeriu Jereghi cu gândul la Războiul nu are chip de femeie, cartea Svetlanei Alexievici: „Omul se vede cel mai bine și se dezvăluie în război și, poate, în iubire. Până în adânc, în straturile subcutanate. În fața morții toate ideile pălesc și se deschide veșnicia, pentru care nimeni nu e pregătit. Trăim încă în istorie, nu în cosmos.”
Și va fi ... (Valeriu Jereghi, 1992)
ȘI VA FI … Cu: Maria Ploaie, Daniel Ionescu, Lunaia • Scenariul și regia: Valeriu Jereghi • Imaginea: Vivi Drăgan Vasile • Scenografia: Daniel Răduță • Costumele: Anca Răduță • Machiajul: Mircea Vodă • Montajul: Nita Chivulescu • Muzica: Liudmila Jereghi • Sunetul: MIhai Orășanu, Viorel Ghiocel • Directori film: Lucia Pavlovschi, Ion Mititelu • Regizor secund: Emil Slotea • O producție a Studioului Cinematografic Buftea • 1992. 

joi, 21 iunie 2018

Q.E.D.

Când - nota bene - un preot ortodox afirmă că "Pintilie a scos țara la carnaval și a lăsat-o acolo, să ne spălăm pe cap cu ea în dimineața centenarului, când se va da cu ceață artificială și vor bate peste noi clopotele unei Biserici absente" (Ioan Florin Florescu, La moartea unui profete cazul să ne întrebăm dacă în 1989, atunci când s-a dat voie la credință, religie, biserică s-a și schimbat ceva. Dacă "lipirea" altarului absent (stricto sensu) din Balanța lui Lucian Pintilie (prin "legalizarea" credinței instituționalizate și a pluralismului religios) ne-a făcut mai puțini turmentați, mai puțini demagogi, mai responsabili. Întrebarea e retorică. Pintilie, probabil cel mai aspru comentator al mentalității românilor dintre toți cineaștii, a știut - la fel ca IL Caragiale - că ADN-ul nu se poate schimba cu una cu două. Ceea ce surprinde însă la filmele sale sunt semnele (aproape subliminale) prin care își mărturisește deopotrivă disperarea și ... nădejdea. În Balanța, biserica e "absentă", dar în Terminus paradis ea e tărâmul restaurării, locul unde Mitu și Norica își pun pirostriile, unde Norica va merge să-și boteze copilul, unde - Pintilie a spus-o direct, fără nicio metaforă - omul își vine în fire. Dimensiunea aceasta eshatologică din filmele sale rămâne să fie analizată, comentată, descifrată de spectatorii (cronicarii, teoreticienii, hermeneuții) care vor veni. Dacă, evident, nu sunt cu totul "eliberați" de orice are legătură cu Biserica. Dacă nu sunt îndeajuns de "progresiști" ca să înțeleagă butada lui Cristos Yannaras: "De multe ori, ceea ce numim Biserică este de fapt lume, iar ceea ce numim lume sălășluiește chiar în tinda Bisericii". Cu precizarea că aici, termenul "lume" are o conotație negativă, de "ținut al neascultării de Dumnezeu" (Monah Daniel Cornea).
Balanța - un film de Lucian Pintilie
Și încă ceva. Băieții din fotografia de mai jos - un primar, un preot de țară, câțiva securiști de la oraș aflați "în misiune", un doctor și o psiholoagă - ciocnesc paharele pentru femeia română - "mamă și amantă, adevărata minune a lumii". Pentru unirea-n cuget și simțiri pentru "ăl mai mare prost din lume: americanu‘". Pentru "poporul român" care a fost "scutul Europei" când occidentu‘ construia catedrale... De-a râsu‘-plânsu‘. Pintilie - spunea tot Pr. Ioan Florescu din Scoția - a fost un profet, iar profeții "apar în istorie atunci când popoarele se lasă manipulate și anexate de instituțiile puterii (de orice fel, inclusiv religioase), când conștiințele individuale sunt golite de orice bun-simț și umplute în schimb cu un amestec toxic de minciuni, clișee, lozinci și superstiții". Q.E.D. 
Balanța - scena parastasului

duminică, 17 iunie 2018

O vară de neuitat, în imagini (primo tempo)

Arca Noetică - Alba Iulia
Vasile Șirli - compozitorul Karamazovilor
Schitul Pătrunsa - biserica veche
Cristi & Gabriela Iacob aka Ivan & Katia
Viața ca o poveste @ Casa Artelor, TM
După 31 de ani 
1 + 1 = 1

A fost odată Mircea Veroiu

Mai întâi a fost propunerea lui Ioan Pavel Azap de a scrie o carte despre Mircea Veroiu (1941 - 1997) pentru Editura Noi Media Print, în colecția dedicată cineaștilor români. L-am luat în serios și, nu peste multă vreme, editorul Emil Stanciu mi-a dat undă verde. Proiectul a fost salutat și de către dascălul Titus Vîjeu, care a acceptat să scrie prefața volumului. Prietenul meu de o viață, Dan Voinea, a dorit și el să prelucreze unele poze pe care Irina Spirescu, cea care a realizat grafica pe calculator, le-a așezat în pagină. Iar Iosif Demian, Dinu Lazăr, Lucian Pârvulescu, Radu Corciova, Gabriel Kossuth, Nicolae Mărgineanu, Gabriela Iacob ș.a. m-au ajutat cu câteva fotografii din filmele lui Veroiu sau de pe platouri. Amicul Paul Slayer Grigoriu a realizat versiunea în franceză a textului prescurtat. Mihai Fulger m-a ajutat să văd Mânia - filmul lui Veroiu cel mai puțin împlinit, din cele terminate înainte de 1990. Le mulțumesc tuturor.
Să scrii despre Mircea Veroiu e, totuși, altceva decât să vorbești despre el. Desigur, dacă i-ai văzut filmele și chiar știi despre ce vorbești. Ușor nu e, mai ales că filmografia sa nu e una unitară valoric și, la fel ca în cazul lui Lucian Pintilie, Dan Pița, Mircea Daneliuc sau Nicolae Mărgineanu, aparține și (sau mai ales) unui timp istoric ale cărui coordonate ideologice, politice, culturale etc. nu prea seamănă cu ceea ce trăim, în România, după 1990. (Alexandru Tatos e o excepție - a trecut la cele veșnice în 1990.) Am apelat și la o serie de comentarii, cronici, note, mărturii etc. (ale unor critici de film sau colaboratori apropiați: Ecaterina Oproiu, Valerian Sava, George Littera, Eva Sîrbu, Roxana Pană, Alice Mănoiu, Mircea Alexandrescu, Cristina Corciovescu, Eugenia Vodă, Tudor Caranfil, Bujor Râpeanu, Constantin Pivnicieru, Dan Pița, Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Ion Brad, Hortensia Georgescu, Nicolae Drăgan, Adrian Enescu, Leopoldina Bălănuță, Rodica Tapalagă, Claudiu Bleonț, Marcel Iureș, Mariana Buruiană, Călin Ghibu, Bogdan Burileanu ș.a.) apărute înainte și după 1990. Rezultatul: un portret subiectiv al unui regizor-poet înzestrat cu o sensibilitate audio-vizuală ieșită din comun, o călătorie prin lumea filmelor sale, de la proiectul colectiv Apa ca un bivol negru până la Femeia în roșu - trecând prin momentele de vârf: Fefeleaga, Mârza, Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela.
Evocarea regizorilor români nealiniați cinema-ului realist-observațional de tip ciné-verité este, cred, necesară și chiar dorită de cei ce știu că filmul românesc ante-1990 nu se reduce doar la Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Secvențe, Moromeții și altele asemenea. Încercările unora ca Liviu Ciulei, Victor Iliu, Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Săucan, Dan Pița sau Mircea Veroiu, insensibili la "farmecului feroce al realului", oferă nu puține momente, secvențe și, uneori, filme întregi în care inefabilul, visul, imaginarul, amintirea (sau iluzia) sunt plămădite cu mijloace specifice filmului, la fel cum se întâmpla și se întâmplă încă în lumea mare - de la Méliès până la - știu și eu? - Jim Jarmush, trecând prin experiementele lui Orson Welles, Dreyer, Mizoguchi, Ray, Kurosawa, Paradjanov, Fellini, Bunuel, Menzel, Forman, Zanussi ori Tarkovski. Și încă mulți alții. Iluzia lipsei de iluzii este, până la urmă, una din micile ironii ale vieții de cineast. Sau de cinefil.