duminică, 14 ianuarie 2018

În căutarea familiei pierdute

Marița lui Cristi Iftime, la fel ca alte filme românești din ultimii (aproape) 20 de ani - de Lucian Pintilie, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Corneliu Porumboiu, Adrian Sitaru ș.a. - nu are nimic în comun cu „mizerabilismul” unor filme românești din anii 90. De aceea cred că este o dovadă de mare nesocotință (chiar și din partea unui preot cu veleități de mim, sau mai ales din partea lui) să spui că întreg filmul românesc post 1990 se reduce la ceea ce vedem în Dragoste și apă caldă (un titlu de film azi uitat). Adică mizerabilism și amatorism.
Ceea ce surprinde și emoționează în Marița este cumințenia (ce vine din filmele lui Porumboiu, al cărui asistent a fost Iftime) cu care privește o familie adunată la aceeași masă, într-o pensiune de munte, în preajma sărbătorilor de iarnă. Familia însă e destrămată: pe tatăl focos „l-o divorțat” nevasta la o vârstă când oamenii se mai astâmpără. Unul dintre fii l-a „smuls” din noul său cămin alături de o doctoriță care „știe a-l îngriji bine”, astfel că - pentru o seară - familia este reunită. Nu făloșenia (și umorul) cu care tatăl iubeț își etalează aventurile contează aici. Semn de mirare e altceva: felul în care, încălziți de o cană cu vin fiert și una de palincă, tatăl și fiii nu se iau la harță, ci petrec de parcă niciun divorț nu i-ar fi despărțit. (Mama se duce mai devreme la culcare, însă fără să-i facă fostului ei bărbat niciun reproș.)  Nota bene: tatăl își părăsise familia cu ani buni în urmă, fără să mai dea niciun semn de viață. Și totuși: nicio scenă de mahalagism, necum de mizerabilism. Fiii, toți, par să fi fost crescuți de mamă în duhul cinstirii tatălui, oricât de netrebnic s-ar fi purtat. Și, ca minunarea să fie deplină, a doua zi dis-de-dimineață, când - mahmuri - fiecare pleacă la ale sale, femeia dă să-și urmeze, o clipă, bărbatul. Unul din fii (din off) îi spune: „Mamă, păi ce faci?” Abia atunci femeia se dezmeticește și se îndreaptă spre mașina unuia dintre băieți. Tatăl pleacă înapoi la „doctorița” lui. Cu „Marița” - o Dacie 1300 de prin anii 70-80 (mașina familiei lor de dinainte de divorț) pe care-o îngrijește și-o iubește așa cum n-a știut face cu fosta nevastă care „l-o divorțat”. Se despart, însă nu înainte de a-și lua, fiecare, rămas bun.
Apropo de Ziua Culturii Naționale. Națiunea e în continuare turmentată de televiziune, de blockbusters made in USA, de telenovele și alte cele. Iar dacă se oprește la câte un film românesc, alege ce-i vine la-ndemână: comedioare, comisari, haiduci, buletine de bucurești, liceeni, păcălici, voievozi. Noul Cinema Românesc, deși a pus România pe harta cinematografiei mondiale (cum altădată s-a întâmplat cu Neorealismul italian, cu Noul Val Francez, cu Free Cinema în filmul britanic etc.) mai poate să aștepte. Mult și bine.

vineri, 12 ianuarie 2018

Plăceri (foarte) vinovate

Există plăceri vinovate și există plăceri foarte vinovate. Dintre acestea din urmă se numără și seria Brigada Diverse, la care m-am întors când am zărit, deunăzi, cele trei episoade „la pachet” și „remasterizate” pe un dublu DVD. Fiind filme nerecomandate celor peste (să zicem) 12 ani, m-am gândit că acum e vremea să i le arăt lui Ioan. Care cunoscând câteva secvențe burlești din filmul antologic, Expresul de Buftea (o producție de montaj cu  „cele mai bune momente de comedie românească” de până la 1979), s-a distrat de cabotinajul celor trei actori principali (Dem Rădulescu, Puiu Călinescu, Jean Constantin). Eu însă nu mă pot gândi la BD-uri fără să le situez în epocă. Ori, la începutul anilor 60-70-80, în România aveau să apară (ori să fie interzise) o serie de alte câteva filme rămase până acum cvasi-necunoscute. Cine știe de Țărmul nu are sfârșit (film de Mircea Săucan din 1961, niciodată difuzat), de 100 lei (varianta de autor, nedifuzată până în 1990, care a provocat un imens scandal, iar regizorul - același Mircea Săucan - avea să fie trimis, literalmente, la balamuc), de variantele inițiale ale lui Filip cel bun de Dan Pița sau Dincolo de nisipuri de Radu Gabrea? Alte filme de excepție, difuzate cu parcimonie ori cu totul interzise înainte de 1990, și-au aflat, cu timpul, recunoașterea binemeritată: Reconstituirea și De ce trag clopotele, Mitică de Lucian Pintilie, Faleze de nisip de Dan Pița, Nunta de piatră și Duhul aurului de Mircea Veroiu și Dan Pița.
Cel ce a regizat aceste megahit-uri locale, Mircea Drăgan, a fost unul din „oamenii de bine” care s-au priceput de minune (și cu o energie demnă de cauze mai bune) să-l înlăture din cinematografia românească pe Mircea Săucan. Pe de altă parte, când știi ce soartă a avut Reconstituirea (film retras la câteva săptămâni de la premieră tot la „autosesizarea” unor „oameni de bine”), operă-unicat care dezvăluia față necosmetizată a „îndrumătorilor” neamului spre „noile piscuri” ale societății așa-zis fără clase (procurori, politruci, milițieni și alții asemenea), parcă nu te mai poți bucura din toată inima de acele câteva gag-uri (chinuite) ale interpreților principali. Dar ceva tot mi-a plăcut. Camera lui Nicolae Mărgineanu, care te ajută să descoperi Bucureștiul, așa cum era el în 1970. Și câteva străzi din Constanța. Și încă ceva: BD-urile, așa cum sunt ele de generoase în imagini și situații kitsch, par capodopere față de producțiile „de divertisment” apărute după 1990. (Că doar cu ele se cade să le comparăm, iar nu cu cinema-ul românesc de autor).

duminică, 31 decembrie 2017

Capra e minunat (sic!)

Am ocolit vreo 20 de ani It's a Wonderful Life, comedia feel-good scrisă, regizată și produsă de Frank Capra în 1946. Deși It Happened One Night trebuia să mă convingă să-l cercetez în continuare pe Capra. Am trecut în noul an 2018 împreună cu povestea tonică a acestui film „de Crăciun”, a cărei „bunăvestire” și a cărei însuflețire ar fi de dorit să rămână cu noi zi de zi.


Partea amuzantă este că deunăzi am citit cel mai aprig interviu luat lui Tarkovski vreodată. De o femeie, în 1984. Care femeie-jurnalist (Irena Brezna) îi reproșează regizorului rus (stabilit recent în Occident), între altele, că în filmele sale nu găsești femei emancipate, femei care să aibă viață și o lume a lor („a room of their own”), care să fie fericite (sau nefericite) independent de bărbatul alături de care trăiesc. Nu-ți trebuie multă imaginație să-ți închipui cam ce ar ieși dintr-un astfel de dialog, dacă ești - cât de cât - familiarizat cu concepția lui Tarkovski despre „condiția femeii”, o concepție a cărei lipsă de echivoc își are rădăcina în intransigența paulină („Nu e bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” ș.a.m.d.)...Și mă uitam la personajul principal feminin din It's a Wonderful Life, la devotamentul, la răbdarea, la îndelunga răbdare de care dă dovadă. E ceva din acest personaj în Soția Călăuzei din Stalker, apropo de Tarkovski. Așa cum, tot apropo de Tarkovski, filmul lui Capra ne oferă (cu mijloacele cinemaului asumat „comercial”, „de public”) o reflecție pe marginea vorbei aceleiași Călăuze: „Trebuie doar să crezi. Și să te rogi. Și să-ți amintești întreaga viață. Omul când își amintește de trecut devine mai bun”. Salvarea personajului principal (masculin) o asigură (prin intermediul unui „înger de categoria a doua”, căruia încă nu-i crescuseră aripile în momentul încredințării misiunii) tocmai acest remember. Când vezi cum ar arăta lumea dacă nu te-ai fi născut niciodată (pentru că asta îți dorești, când ai ajuns pe culmile disperării), ești gata să primești cu bucurie (și cu iubire) prezentul „în criză” care, înainte de acest exercițiu de imaginație, îți părea de nesuportat, iar acum ți se pare un adevărat rai. (Chiar dacă ar trebui să pleci la închisoare pentru o vină care nu este a ta.) Ce idee de mestecat în lumea noastră din ce în ce mai dezvrăjită: aripile îngerilor le „creștem” noi. Și nu atât prin clinchet de clopoței, cât prin starea de nevăzută cernere, de „schimbare a minții” (metanoia), pentru că „pocăință” e deja un termen demonetizat.


Urmăream copleșit de emoție comedia lui Capra ce poate fi redusă la acest motto (pe care, într-un cadru, îl vezi atârnat de un perete, sub fotografia lui pater familias): „Nu-ți rămâne decât ceea ce ai dăruit”, apropo de comorile „în alb” pe care, în ultimă instanță, ni le facem atunci când suntem - dezinteresat - generoși. (Steinhardt: „Dăruind, vei dobândi”.) Ceea ce te poate face să suspini, și chiar să lăcrimezi văzându-l, e doar gândul că știi că ai obosit, că nu mai ești (nici pe departe, poate) la fel de bun și de generos ca altădată. Că ți-ai trădat idealul de a fi frate și prieten tuturor.


P.S. Contrar părerilor exprimate de pesimiști și nostalgici, filme ca It's a Wonderful Life (despre homeliness, despre minunea numită familie) încă se mai fac. O dovedește candoarea din recentul film al lui Jim Jarmush, Paterson.

joi, 28 decembrie 2017

Cântarea cântărilor

Într-un sfârșit de decembrie 1986, pe 29, aveam să aflu - de la Televiziunea Iugoslavă - că Andrei Tarkovski s-a mutat acolo unde nu e nici întristare, nici suspin. După o grea suferință și după ce se stabilise în străinătate. Și-a schimbat statutul de singur printre ai săi (în URSS), cu singur printre străini (în Italia, Franța, Anglia). Iar filmul care exprimă cel mai clar sentimentul de înstrăinare e Nostalgia (1983), pe care sârbii l-au și programat la TV în chiar ziua în care și-a luat adio de la cele pământești. El, care a iubit atâta acest Pământ (Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza stau mărturie) - cum, cinematografic vorbind, îl iubise doar Alexander Dovjenko. Tarkovski nu mai face umbră Pământului de peste 40 de ani, însă a reușit să sucească (ori, poate, să îndrepte) mințile multora. Oricum, ale celor care îl cercetează cu atenție, printr-un neobosit (și de bucurie dătător) work in progress.
Dacă ar fi să adun într-un cuvânt imaginile tarkovskiene de la Compresorul și vioara până la Sacrificiul, acela ar fi ... ZONA. Și, ascunsă în chiar inima ei, Camera Dorințelor, în care se îndeplinesc nu orice fel de dorințe, ci doar acelea vitale, fără de care nu poți trăi. Cum ar veni, știe ea, Zona, de ceea ce ai tu neapărată nevoie. Dacă o rogi să-l facă sănătos pe cel drag ție, ea-ți va da un sac cu bani, pentru că știe că în adâncul sufletului asta ai dorit. Mai departe e treaba ta. Sau te căiești sau - cum s-a întâmplat cu Mistrețul, cunoscut înainte ca Învățătorul - îți faci felul pentru că ai ajuns la limita de jos a respectului de sine. De fapt, chiar ai depășit-o.
Călăuza
Care e comoara de mare preț a Călăuzei tarkovskiene? Discreția cu care regizorul îi spune povestea. Fără nicio explicitare, fără nicio delimitare strictă. Și cum ai putea delimita cele ce, până la urmă, sunt ale Duhului care colindă pe unde numai El știe? Și tot al Său e și jindul Călăuzei, dorirea lui de a-i ajuta pe oameni să recunoască poezia, să înțeleagă că ea, poezia, este nedespărțită de jertfa de sine. Că fără jertfa de sine nu putem trăi. Disponibilitatea de a te jertfi - iată „minunea”. Doar că, pentru ca „minunea” să se producă (iar „minunea” e însăși venirea omului în fire, după atâtea părelnicii), e nevoie să vrei. „Să crezi, mai ales să crezi!” - le spune Călăuza, scepticului Scriitor și cinicului Profesor. Să crezi în tine (pentru că „totul depinde de noi, nu de Zonă!”), dar mai ales să crezi în civilizația pierdută a Bisericii, din care în Călăuza vedem destule semne. Astfel, Călăuza se apropie nu atât de Solaris (deși Kris, psihologul șovăielnic și dornic să se „încredințeze”, își ia cu el pe „planeta-ocean” Troița lui Rubliov), cât de problematica din Andrei Rubliov: când toți și-au pierdut credința (inclusiv iconarul de geniu), apare cineva (băietanul Borișca, făuritorul clopotului) care e dispus s-o ia de la capăt. Abia atunci călugărul iconar renunță la votul tăcerii autoimpuse (vreme de zece ani) și-i spune: „Hai cu mine, tu o să construiești clopote, eu o să pictez icoane!”. Călăuza din Stalker nu mai are pe cine să ducă în Zonă, pentru că „nu numai aceștia doi nu cred, nimeni nu mai crede!”.
Călăuza
Și totuși, filmul nu se termină decât după ce o vedem pe fetița oloagă a Călăuzei cum citește dintr-un volum (vizibil citit și răscitit, plin de semne de carte), în timp ce-i auzim vocea recitând în șoaptă niște versuri de Arseni Tarkovski (tatăl regizorului), ca o „cântare a cântărilor”, despre apropierea de taină dintre doi îndrăgostiți (apropo de scheletele îmbrățișate pe care le vedem, preț de câteva clipe, în antecamera din Zonă):
Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito
Cu jocul de lumini şi umbre
Când ridici pleoapa din senin
Şi cuprinzi totul cu privirea,
Ca fulgerul căzut din cer.
Dar mă încântă şi mai mult 
Pleoapele sfielnic coborâte
Într-un sărut înflăcărat
Şi pe sub gene simt atunci
Mistuitoarea ta dorinţă.
Călăuza
Mulți consideră filmele lui Tarkovski o „plictiseală” teribilă, pentru mulți ele sunt „deprimante”, „pesimiste”, „greoaie”. Se verifică - încă o dată - ceea ce aflăm de la Călăuza: totul depinde de noi, nu de Zonă. Vedem doar ceea ce vrem (sau suntem pregătiți) să vedem, să simțim, să înțelegem. Nici mai mult, nici mai puțin. 
Călăuza

marți, 26 decembrie 2017

Zig-zag prin 2017

De Crăciun, în 2016, eram patru în casă. Acum suntem cinci. În Ajun de Halloween 2017 (cuvânt la auzul căruia unii, deși se referă la praznicul tuturor Sfinților, au strâmbat din nas) a venit pe lume (pe lumea asta care nu e așa de rea, de vreme ce Hristos S-a întrupat în ea) și Simeon. Cam pe când - alături de Theodor, Ioan și Octavia - urmăream, la aceeași masă de la „Zai”, monologul lui Marmeladov, interpretat de actorul și regizorul Levente Kocsàrdi. 
Cei 5R (dintre care unul e - încă - nevăzut), la Oază
Anul meu teatral 2017 începe și se încheie cu câte o premieră. În primele zile din ianuarie, Sonetul 66 la TMT (Teatrul Maghiar din Timișoara) - un musical tragic imaginat de Kocan Mladenović (regizor din Serbia, care mai montase la TMT Opera cerșetorilor) ce înregistrează „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist” (Nicolae Steinhardt). O serie de sugestii plastice (Guernica lui Picasso, Grădina desfătărilor lui Bosch), coregrafice (frenezia dansului din filmul lui Sydney Pollack, Și caii se împușcă, nu-i așa?) compun un decor foarte asemenea cu cel închipuit de Monahul de la Rohia pentru începutul secolului 21: „Țările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism și lașitate.” O lume în regim de mobilizare, în care cei fărădelege au devenit stăpâni, iar cei cuminți, proști. O lume prin care trec alți Romeo și Julieta, Macbeth, Othello sau Titus Andronicus, unde până și aerul e irespirabil, astfel că fiecare - pentru a supraviețui - trebuie să poarte măști de gaze.  
Shakespeare's Sonnet 66 (TMT)
Rabenthal, ultima premieră a TMT și ultimul spectacol văzut în 2017, este un spectacol de autor. De bună seamă, universul Radu Afrim din acest ultim proiect al regizorului este rodul unei extraordinare strădanii în echipă. Și-au adus aportul, desigur, și interpreții, costumele, scenografia, coregrafia, luminile, precum și „universul sonor” (așa scrie pe caietul program) care aparține tot lui Afrim. Un spectacol dens și extrem de elaborat, de muncit, pe nemuritoarea temă eros & thanatos. Energia din umorul existențialist din Rabenthal mi-au amintit nu doar de unele montări ale lui Silviu Purcărete, ci și de universul unor filme ca Giulietta degli spiriti; Roma; La Grande Bouffe; Cabaret, All That Jazz; The Cook, the Thief, His Wife and Her Lover.
Rabenthal (TMT)
Tot la TMT am văzut, în 2017, Ultima mutare (regia: Levente Kocsàrd) și Exit (regia: Árpad Schilling)
Ultima mutare (TMT)
În cel dintâi, neobosit căutător al desăvârșirii, actorul este prizonierul amintirilor sale. Ultima sa mutare este - la propriu - o sacră ardere de sine, atunci când clădirea teatrului-templu (scoasă din circuitul teatral în urmă cu zece ani) este aruncată în aer. Asemenea unui rege, actorul ar trebui să fie nemuritor. Și poate că, prin credincioșia cu care slujește scenei și încearcă să deslușească viața personajelor sale, chiar așa e. Poem dramatic al agoniei și mortii teatrului, Ultima mutare e un strigăt de disperare viscerală și, totodată, unul din cele mai luminoase elogii aduse vieții. 
Exit (TMT)
Cel de-al doilea spectacol surprinde goana unor est-europeni spre occident. Totul se întâmplă în terminalul unui aeroport londonez, spațiu ideal pentru revelarea unor caractere. Nu fără umor. Negru, pentru că rădăcinile vânzolelii acestor aventurieri sunt amare. De la Exit am rămas cu iluziile pierdute ale celor ce cred că limba maternă, numele și orice formă de pietate filială sau matrimonială se pot negocia și, la nevoie, substitui printr-o uniformizare generală.
Carmen (Opera Română, TM)
Pe la mijlocul anului, în sala TNT (Teatrul Național din Timișoara) am ajuns la opera Carmen în versiunea regizorală a lui Silviu Purcărete (decoruri: Dragoș Buhagiar). Spectacolul, înțeleg, i-a nemulțumit pe spectatorii mai „conservatori”, care așteptau o montare mai convențională, în care să nu se simtă amprenta regizorului… Greu de crezut că Purcărete poate oferi acest „confort” acestui tip de public. 
Inimi cicatrizate
Din întâlnirea cu Radu Jude la librăria „Două bufnițe” din Timișoara (în februarie, când s-a proiectat Inimi cicatrizate) rețin mai ales o întrebare pe care o tânără spectatoare i-a adresat-o regizorului. Anume, de ce a preferat să renunțe la atmosfera ambiguă, „de taină”, din scrierile lui Blecher. Jude a răspuns că cele mai multe demersuri regizorale de acest fel eșuează în kitsch. Cum ar veni, abordarea frustă, de tip „realist” (fără trucuri „suprarealiste”, fără flashback ori flashforward) e preferabilă. Unde mai pui că e mai aproape de „adevăr”. (De ce-ar fi „adevărul cinematografic” unul singur? Și Bresson și Mizoguchi ori Fellini sunt la fel de adevărați.) Apoi, apropo de kitsch, a urmat un exemplu - Dan Pița. Și aici Radu Jude m-a privit o clipă, știind că - împotriva „corectitudinii” criticii cinematografice din România de după 1990 - mă simt foarte legat de ceea ce a făcut Dan Pița până la Pas în doi. Firește, cel mai potrivit răspuns ar fi fost: Care Pița? N-am zis nimic. Probabil că încă nu e momentul reconsiderării tradiției din care face parte „acel Pița” (cel de dinainte de 1990). Știu însă că va veni o zi când comentatorii se vor dezmetici, iar limbajul filmic născocit de Iliu-Marcus (Viața nu iartă), Săucan (Când primăvara e fierbinte, Țărmul nu are sfârșit, Meandre, 100 lei), Pintilie (Duminică la ora 6), Pița-Veroiu (Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului), Pița (Concurs, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Pas în doi), Veroiu (Semnul șarpelui, Sfârșitil nopții) ș.a. va fi, dacă nu recuperat, măcar valorizat ca un complement necesar pentru limbajul frust, de tip ciné-vérité (fructificat cu succes de Pintilie, Daneliuc, Tatos, Demian, Puiu, Mungiu ș.a.). 
Țara moartă
Țara moartă, documentarul lui Radu Jude (cu pagini din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian citite de regizor, cu fotografii din colecția Costică Acsinte, cu imnuri legionare și marșuri în fundal), mi-a amintit (ca, altădată, Aferim sau filmele lui Lucian Pintilie) de schița Românii verzi de Ion Luca Caragiale: „ … Un neam nu trebuie să-și piardă vremea a se gândi cum să-și îndrepteze defectele și cum să-și cultive calitățile; el are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele și să le ponigrească sau d-a dreptul să le tăgăduiască altora calitățile. Prin urmare, un neam trebuie să aibă veșnic groază de celelalte, deoarece existența unuia n-are altă condiție decât compromiterea completă a altuia. De aci, necesitatea imperioasă a exclusivismului național celui mai extrem. Bărbatul care are copii cu o femeie de alt neam, sau viceversa, crește la sânul lor niste monștri, cari jumătate vor iubi până la nebunie neamul în mijlocul căruia au vazut lumina, iar jumătate il vor urî cu înverșunare. Să ferească Dumnezeul străbunilor noștri pe orice român sau orice româncă să dea naștere la așa specimene teratologice! … ”
Ouăle lui Tarzan
Un alt documentar, Ouăle lui Tarzan (de Alexandru Solomon), oferă din abundență prilejuri de bucurie pentru cei care - asemenea doctorițelor tinere din film - se folosesc de „vraja” spațiului liturgic (în care, spune una din ele, pierzi noțiunea timpului) fără să le pese de „vrăjeala” ideologiilor (comuniste, capitaliste). În filmul lui Solomon m-am întâlnit și cu Dostoievski și cu Soljenițân și cu Aitmatov și cu Svetlana Aleksievici. 
Fixeur
2017 a însemnat și descoperirea altor câtorva filme. În ianuarie, o întâlnire specială (într-o sală de mall, evident, goală) cu Fixeur și revirimentul unui regizor (după incertul Ilegitim): Adrian Sitaru. 
Dunkirk
Experiența audio-vizuală extraordinară la I-MAX, cu Dunkirk. 
Despre trup & suflet
Despre trup și suflet (regia: Ildiko Enyedi) este o poveste de dragoste atipică ce mi-a amintit de un poem de Nichita Stănescu: „Dacă te trezeşti, / iată până unde se poate ajunge: / Deodată ochiul devine gol pe dinăuntru / ca un tunel, / privirea se face una cu tine. / Iată până unde se poate ajunge / privirea, dacă se trezeşte: / Deodată devine goală, aidoma / unei ţevi de plumb prin care / numai albastrul călătoreşte. / Iată până unde poate ajunge / albastrul treaz: / Deodată devine gol pe dinăuntru / ca o arteră fără sânge / prin care peisajele curgătoare ale somnului / se văd …”. 
Rocker
Rocker (văzut acasă, pe laptop), de Marian Crișan, e o restanță de acum câțiva ani. Emoționantă jertfa de sine a tatălui ce-și ocrotește fiul rebel care se droga. 
Kagemusha
Tot o restanță (de și mai mulți ani) e și Kagemusha lui Kurosawa, despre care Nicolae Steinhardt scria că e o mărturie despre felul în care „fiinţa umană se cuvine să trăiască nici exclusiv în profan şi nici exclusiv în sacru: numai paralelismul celor două moduri de viaţă (ori matrice stilistice, ar zice Lucian Blaga) ajunge să îmbrăţişeze, complementar, sensul dual al vieţii”. 
Ultima zi
Cel mai insolit film românesc din 2017 a fost Ultima zi (regia: Gabriel Achim). Replică-rapel (rostită de Adrian, personajul jucat de Mimi Brănescu): „Pământ ești și în pământ te vei întoarce. Dacă îngropăm sămânța ca să aducă roadă, cu atât mai mult se cade să îngropăm trupul, care-i mai mult decât sămânța. Oasele, chiar după mii de ani, păstrează ADN-ul, identitatea persoanei, cenușa nu. Pământul ne păstrează pe toți, ca o bibliotecă. Dacă o ardeți, ar fi ca o a doua moarte. Iertați-mă, dar așa am simțit că trebuie să vă spun.” În felul său, Ultima zi (ca și După dealuri, Sieranevada, Umbra de nor) e tot despre dezbisericire, despre cât e de greu „să schimbi macazul” (echivalentul colocvial al metanoiei), despre „vrăjeala” care a supraviețuit „dezvrăjirii” unei lumi. Pentru că, vorba primarului jucat de Doru Ana, „dacă ai  Discovery, National Geographic şi Animal Planet, la ce-ți mai trebuie religie?”.
Cutia Pandorei
Tot o bucurie a fost și Cutia Pandorei de Pabst (cu Louise Brooks), film mut din 1929,  acompaniat în 2017 de Orchestra Filarmonicii din Timișoara. 
Țărmul nu are sfârșit
În 2017 am văzut pentru întâia oară opusul lui Mircea Săucan din 1962, rămas (cvasi)inedit: Țărmul nu are sfârșit. Un film-poem, în care se întrevăd obsesiile regizorului din Meandre și 100 lei (realizate câțiva ani mai târziu și difuzate cu mari probleme). Mircea Săucan despre acest film al său îngropat de viu (nu a ajuns niciodată pe ecran înainte de 1990, iar după 1990 a fost difuzat doar la Cinematecă): „Eram un om cu mult mai bun. Mai deschis, mai naiv. Aveam o anumită puritate, o puritate care îți poate da o anumită inconștiență, dar și o anumită prostie. Filmul ăsta are o anumită virginitate pe care n-am încercat s-o deflorez niciodată. Am vrut să ne jucăm cu stelele, cu nisipul, cu universul. Microcosmosul include universul întreg. Într-un fir de nisip încape întregul univers. În gesturi, în mișcări puteam ascunde feminitatea, iubirea.” Am ajuns la filmul lui Săucan în drum spre Iași, unde am fost premiat pentru critică de film la evenimentul „Convorbiri Literare 150”. Mulțumesc echipei conduse de Cassian Maria Spiridon și lui Mircea Platon în special. 
Cu dl. Cassian Maria Spiridon
De Florii am fost cu Theodor la biserica studenților din București, iar apoi ne-am întâlnit cu Dan Pița, Petre Nicolae și Ionuț Mareș la un restaurant din Piața Rosetti. Încă aud ecoul întrebării lui Dan Pița despre pilda talanților („Cum adică, Dumnezeu îți dă și tot El îți ia înapoi dacă nu ești cuminte?”). 
Cu Cristi Puiu la Arad
2017 a fost anul în care - la Arad, în cadrul unor conferințe despre Sieranevada și Baloane de curcubeu (filmul lui Iosif Demian) - l-am întâlnit de două ori pe Cristi Puiu, „pescarul de inefabil”. Apoi, împreună cu Florin Doboș, ne-am revăzut la librăria Cărturești din mall. Descoperirea lui Cristi Puiu e semnul de netăgăduit al mult-milostivirii dumnezeiești care - după 15 ani de pripită cristipuiufobie (never say never!) - mi-a dăruit bucuria acestor trei scurte întâlniri. 
Retrospectiva Tarkovski la BCUT
În 2017 am reușit să proiectez și să prezint la cinemateca BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara) cele cinci lung-metraje ale lui Tarkovski din URSS (Copilăria lui Ivam, Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, plus alte două filme sovietice: Gară pentru doi și Câteva zile din viața lui Oblomov).  Au venit neașteptat de mulți tineri (studenți). La proiecția cu Andrei Rubliov a intrat în sală - nu e plăsmuire! - un câine vagabond. Cu două minute înainte să înceapă filmul. A venit de parcă ar fi avut invitație, s-a așezat sub un rând de scaune, fiind răsfățat de studenți. La un moment dat, a început să schiaune și chiar să latre când, pe ecran, niște câini hămesiți s-au sfâșiat pentru o bucată de slănină pe care le-a aruncat-o un tătar. La final, după ce au ieșit toți din sală, el a rămas nestingherit sub scaun. În zadar a încercat doamna Lia Vighi (coordonatoarea proiectului de cinematecă de la BCUT) să-l ducă (la propriu!) cu zăhărelul spre ieșirea din aulă. Abia după vreo câteva minute de siestă (deh, Rubliov e un film greu de digerat chiar dacă ai stomac de câine), a făcut singur cale întoarsă. Mă așteptam ca la Solaris (filmul pe care aveam să-l proiectăm în săptămâna următoare), să ne trezim cu un cal (Tarkovski iubea și caii, nu doar câinii), dar n-au venit decât studenți. Peste câteva săptămâni, după proiecția Călăuzei, Simona Croitoriu, scrie pe contul său de facebook: „Dacă ar fi să pot alege, toată viața care mi-a mai rămas aș fi doar spectator la Călăuza. Și dacă, prin acea minune în care cred cu tărie, aș fi aruncată în timpul viitor vreo trei-patru mii de ani și aș putea să iau cu mine un simbol al secolului XX, reprezentativ pentru lumile ce vor veni, aș lua Călăuza – mai mult decât un film, mai mult decât o carte, mai mult decât întregi sisteme filozofice. Andrei Tarkovski, sper să  ai parte de frumusețe în lumea în care ești! Mulțumesc!” 
Câinele-spectator la Andrei Rubliov
Tot în 2017 am ajuns pentru prima oară la Ceau, cinema! (ediția a patra). Am rămas cu: Sătucul meu drag (proiecție specială la Gottlob, în singurul cinema sătex de lux din România), Balul pompierilor, Margarete, Despre ospăț și oaspeți, Imaginea de apoi și Planeta Petrila. 
Margarete
În cadrul CEFFT (Festivalului de Film Central European), dar și în cadrul Les Films de Cannes à Timișoara (unde am ajuns în urma invitației lui Cristian Mungiu), am prezentat scurt-metrajul lui Valeriu Andriuță, Chers amis, care m-a dus cu gândul la Cehov. Dar atmosfera nu e livrescă, ci - surprinzător pentru un regizor debutant - cinematografică. Andriuță ne invită să medităm la ce mai înseamnă școală în acest început de mileniu trei, la condiția dascălului (dar și a directorului de școală, a părintelui, a elevului). 

La CEFFT le-am reîntâlnit pe doamnele Manuela Cernat și Victoria Cociaș. Tot acolo l-am cunoscut pe regizorul Alexandru Maftei, pe care-l știam doar din elegiacul său film TV de debut, Fii cu ochii pe fericire, centrat pe o reuniune de clasă (în vara asta am avut și eu întâlnirea de 30 de ani cu foștii colegi de liceu)
Fii cu ochii pe fericire
Acolo aveam să descopăr un apăsător, tulburător (și încântător) film bulgar: Bezbog (Leopardul de Aur 2016 pentru Laritza Petrova și Premiul de interpretare feminină pentru Irena Ivanova, la Locarno). Cinema pur-sânge. 
Bezbog
La FFC m-a uimit candoarea din filmul lui Jim Jarmush, Paterson.
Paterson
La fix un an de când trupul compozitorului Adrian Enescu a fost prefăcut într-un pumn de cenușă, primesc de la Sorina Moldvai (de peste ocean!) două piese pop inedite - Numai iubirea și Bună seara, iubito. Îi mulțumesc pentru încredere. Unii își mai amintesc, poate, că Sorina (ce voce avea!!!) urma să-i cânte compozițiile LP-ului Bună seara, iubito, lansat până la urmă de Loredana Groza, în 1988. Dar Sorina a fugit în occident. Versurile erau ale lui Lucian Avramescu. După densitatea imaginilor poetice din primul său LP (poemul pop simfonic Basorelief, pe versuri de Ioan Alexandru), din alte câteva melodii pop scrise în anii 70 și la începutul anilor 80, până (inclusiv) la LP-ul cu Grupul Stereo (pe versuri tot de Lucian Avramescu), Adrian Enescu a optat pentru versuri mai simple care să redea „o poveste simplă de viață cu două-trei metafore”. Muzica de dans (strălucit orchestrată aici) nu se pretează la filosofie, mai spunea compozitorul. Rezultatele acestei schimbări de optică au apărut imediat: electrizantul disc de debut al Loredanei avea să fie un mega-hit.  

În 2017, invitat de Ioan Pavel Azap, am răspuns unei anchete de la revista clujeană Dilema, pe tema „Cinema & comunism”, cu aplicație la repertoriul cinematografelor din România, ante-1990. Am numit zece filme românești de referință, din perioada aceea. Meandre, 100 lei, Nunta de piatră, Concurs, Pas în doi, Reconstituirea, Proba de microfon, Secvențe, O lacrimă de fată, Moromeții. Nu știu dacă sunt cele mai bune și nici nu-l cunosc pe cel care ar putea spune care sunt cele mai bune.  

La începutul toamnei, la Robert Șerban în emisiune (Piper pe limbă, TVR 3) am vorbit despre Pseudokinematikos 3 (despre care au scris pentru Orizont și Convorbiri Literare, anul ăsta, Grațiela Benga și Dana Schipor), despre cinematografe și filmul românesc de azi și de ieri, despre Tarkovski și despre învățământ. Cum e la catedră? - vrea să știe Robert. Câteva săptămâni mai târziu, doamna Adriana Babeți, amfitrioana unor întâlniri cu liceeni de elită din Timișoara în cadrul unui proiect numit „Pașaport cultural” (unde le-am vorbit elevilor despre Detachment) mă întreabă de ce m-am lăsat de profesorat, după 20 de ani. Îi răspund cu vorbele lui Soljenițîn: „Trebuie să te naști pedagog. Lecția nu trebuie să fie niciodată o povară pentru profesor. Acesta nu trebuie să obosească niciodată, iar când apare primul semn că lecțiile tale nu mai aduc bucurie, trebuie să abandonezi școala și să pleci. Sunt mulți care posedă acest talent norocos. Însă puțini sunt cei care pot să ducă acest talent peste ani.” În ceea ce mă privește, îmi doresc să-mi pot exercita încă multă vreme de-acum înainte acest talent - dar în familie, față de fiii mei. 
Detachment
Ultimele zile de noiembrie. Părintele Ioan Pintea - pe care voiam să-l cunosc de pe vremea când i-am citit cartea de interviuri cu Nicolae Steinhardt (Primejdia mărturisirii), adică de acum 20 de ani - mă cheamă la Bistrița, unde este directorul Bibliotecii Județene, „George Coșbuc”. Pe 7 decembrie (la o zi după praznicul Sf. Nicolae), aflu, va avea loc un moment (numit BiblioFilm) în memoria Monahului Nicolae. Părintele Ioan îmi propune să vorbim despre filmele despre care a scris Nicolae Steinhardt, să prezint volumul (apărut în octombrie, anul acesta) Monahului Daniel Cornea (+ septembrie 2017) Cinema-ul, o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii, să vorbim despre Pseudokinematikos. Eu îi propun să prezentăm și un montaj video cu fotograme din filmele lădate de Steinhardt, iar la final să vizionăm un scurt-metraj. M-am gândit că Ajutoare umanitare de Hanno Hoefer ar fi fost pe gustul și în duhul Monahului Nicolae. Hanno ne dă undă verde. 
Cu Pr Ioan Pintea & Simion Pop
La Bistrița merg via Lupșa, cu Theodor, Ioan și Florin Doboș. Îl cunoaștem pe Simion Pop, pasionat - dintr-o perspectivă academică, intelectuală - de antropologie și religie. Îmi amintesc de Soljenițîn: „Un intelectual nu se definește prin filiația profesională și ocupație. O bună educație și o familie bună nu produc nici ele, obligatoriu, un intelectual. Intelectualul este un individ ale cărui interese și a cărui voință se concentrează în spațiul spiritual al existenței, asta de o manieră stabilă, lipsită de intermitențe, nedeterminată de circumstanțe exterioare și adeseori dăinuind în pofida lor. Intelectual e acel om, a cărui gîndire refuză orice mimetism.” 

Tot la Bistrița îl întâlnim pe Pr. Constantin Necula, venit de la Sibiu pentru a vorbi, în biserica unde slujește Părintele Ioan, despre iertare. Stăm alături la masa de seară. Și - cu politețe din parea sa, cu o amabilitate mai degrabă rece din partea mea - ajungem să vorbim de una, alta. De exemplu, despre cinema-ul românesc de azi (pe care nu mă pot abține să nu-l laud) ori despre cinema-ul „didacticist” și „sentimentalist” gen Ostrov (pe care Părintele Nicula nu se poate abține să nu-l laude). La despărțire, mi-am amintit de replica doctorului Irod (Mircea Diaconu) din Mere roșii. Când procurorul bonom (Mitică Popescu) îi spune, tot la despărțire, „Rămânem prieteni!”, acesta îi răspunde: „N-am fost, dar rămânem!” (Dar am rămas cu ceva de la Pr. Constantin, care mi-a atras atenția că Părintele Ioan Pintea seamănă cu regizorul Nicolae Mărgineanu. Și-ntr-adevăr: ucenicul monahului de la Rohia emană aceeași căldură și bonomie și lumină ca domnul Mărgineanu.)
Monahul Nicolae Steinhardt
În Ajun de Crăciun 2017, în formație de cinci în casă, îl privesc în leagăn pe Simeon (care acuși face două luni) și-mi amintesc de Steinhardt, apropo de „cotitura” incertă din 1989, apropo de cât de greu ajunge omul să „schimbe macazul”: „Carapacea aceasta formidabilă - cutia craniană care ascunde sediul eului nostru intelectual, creierul - e îndeajuns de tare pentru ca numai burghiul s-o poată perfora în caz de intervenție chirurgicală. Carapacea aceasta de egoism, agresivitate, încăpățânare și trufie, pe care nici razele cosmice n-o pot birui, e topită, uneori, doar de cuvintele lui Hristos. Atunci, instantaneu, irezistibilul nevăzut laser dizolvă totul în calea sa și se răscolește miezul din carapace, mai dur ca materia aștrilor în stare de implozie unde un milimetru cub reprezintă greutatea unui miliard de tone…”


joi, 21 decembrie 2017

Rabenthal @ TMT

Rabenthal, ultima premieră a Teatrului Maghiar din Timișoara și ultimul spectacol văzut în 2017, este  un spectacol de autor. De bună seamă, universul Radu Afrim din acest ultim proiect al regizorului este rodul unei munci în echipă  de zile mari, în care și-au adus aportul interpreții, scenografia, coregrafia, luminile, precum și „universul sonor” (așa scrie pe caietul program) care aparține tot lui Afrim. Un spectacol dens și extrem de elaborat, de muncit, pe nemuritoarea temă eros & thanatos. Energia din Rabenthal mi-a amintit nu doar de unele montări ale lui Silviu Purcărete, ci și de universul unor filme ca Giulietta degli spiriti; Roma; La Grande Bouffe; Cabaret, All That Jazz; The Cook, the Thief, His Wife and Her Lover. Pentru că are destule momente excelente - muzicale, de comedie burlescă și nu numai burlescă - mi-aș fi dorit tare mult să-l iau cu mine și pe Ioan (7 1/2 ani) la următoarea reprezentație. Totuși, mă gândesc (nu fără părere de rău) să nu-i scurtez prematur copilăria, astfel că o să mergem împreună la spectacolele lui Radu Afrim abia peste vreo șapte ani. Când mă voi încumeta să-i arăt și filmele pomenite mai sus...

Rabenthal
RABENTHAL - un spectacol al Teatrului Maghiar din Timișoara, 2017
regia: Radu Afrim scenografia: Irina Moscu univers sonor: Radu Afrim sound design: Sebastian Bayer, Constatin Coadă light design: Andrei Délczeg, Gidó Zoltán cu Tokai Andrea, Csata Zsolt, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Vass Richárd, Lukács Szilárd, Mihály Csongor, Molnár Bence

duminică, 17 decembrie 2017

Secunda cea fără de moarte

Waste Land (pictură de Dan Voinea)
17 decembrie 2017, Duminica Strămoșilor după trup ai Domnului. După Sfânta Liturghie, cuvântul sacerdotului ne amintește că, deși se întâmplă să ne credem nemuritori (câți dintre noi au învățat a muri?), adesea ne uită chiar generațiile ce vin imediat după noi. Uneori nu ne cunoaștem nici măcar bunicii după trup. Nici părinții. Cine o să-și mai amintească de noi peste - cel mult - două generații? Ce e de făcut? Să ne cununăm cu „secunda cea fără de bătrânețe” (Dan Verona), să ajungem să trăim în azi, să ne eliberăm de trecut, fără să ne crispeze viitorul. Să ne fie de ajuns grija zilei de azi. Doar așa, poate, ne vom apropia mai treji, mai puțin împleticiți, de altar. Doar așa, poate, ne vom apropia mai mult de acel acasă după care - ne atrage atenția Părintele - tânjește oricine, indiferent de ceea ce spune că este, de ceea ce spune că crede. (Nicolae Steinhardt: „Dumnezeu în care spui că nu crezi”) 
Îmi amintesc de Stalker-ul tarkovskian, unde Călăuza - grăind în deșert - exclama că acea „Zonă” (pe care Profesorul vrea s-o arunce în aer cu o bombă de câteva kilotone și unde nu vrea să pătrundă Scriitorul blazat și nihilist) e ultimul loc unde oamenii deznădăjduiți mai puteau să afle nădejde. E acel acasă unde omul poate - în fine - să fie demn. (Tarkovski: „Tema filmului meu e însăși demnitatea omului și felul în care acesta se păstrează (dacă o trăiește) sau se zdrobește (dacă o nesocotește).”) Și încă ceva. 
Mai povestea Părintele despre ceea ce, deunăzi, i-a spus un preot ce fusese hirotonit abia cu doi ani în urmă (deși se pregătise multă vreme pentru preoție): „Părinte, peste 90 la sută din cei care vin la biserică nu știu ce caută acolo.” Implicația nefiind aceea că le lipsește o înțelegere „rațională” a mediului liturgic „supra-rațional”. Mai degrabă e vorba despre ceea ce a auzit scriitorul Florin Lăzărescu de la preotul Florescu (acum stabilit în UK) și - în 2012 - a ajuns pe ecran sub forma unui scurt-metraj (regia: Radu Jude) - O umbră de nor. Există acolo un schimb de replici care - zic eu - dă cheia filmului. Astfel, familia neîmbisericită a unei muribunde evlavioase, îl întreabă pe preotul care a venit să-i facă acesteia (împlinindu-i dorința) o „slujbă pentru mai grabnica ieșire a sufletului”. Slujbă care, după primele ectenii, este schimbată la cererea gazdei („N-aveți ceva pentru însănătoșire? Dacă ar fi lucidă, mama n-ar vrea să audă așa ceva…”) și înlocuită cu o rugăciune prescurtată și mult mai puțin „înfricoșătoare”. Pentru că nu e defel comod să auzi că „sfârșitul nu-i aici”, că dăm socoteală pentru orice gând, cuvânt sau faptă de care care am rămas bolnăvicios legați. Că, altfel spus, pierim pe limba noastră. Preotul își termină mica intervenție și refuză să primească `niște bani pentru biserică” („Nu-mi place cum v-ați purtat adineauri, că nu sunt lăutar!”), după care este invitat la o cafea. E întrebat dacă există minuni (norodul vrea semne, ca acum două mii de ani). Că au exisat în Rusia doi preoți care „au înviat din morți”. Că și la noi Părintele Boca și Părintele Argatu „făceau minuni”. Preotul spune că există. „Ați văzut cu proprii dumneavoastră ochi?” - este iscodit. Ce le răspunde atunci preotul? „Veniți la biserică, nu e momentul și nici locul să vorbim despre minuni.” Adică: minunea e chiar îmbisericirea minții omului… 
Câți dintre noi, se mai întreba Părintele, azi în biserică, nu căutăm „ocrotire” într-o formă sau alta. Fie de la un zeu păgân (Budha, Vișna etc.), fie de la Alah sau chiar de la caricatura lui Hristos (pe care n-o percepem ca atare, desigur)? Și-mi amintesc de grecul Christos Yannaras (filosof și teolog), care în Contra religiei vorbea despre pornirea înnăscută și nevoia instinctuală a religiozității, despre felul în care religiozitatea - ca formă de superstiție individualistă - alimentează supraeul, oferind „convingere de sine, automulțumire voluptuoasă, narcisism sacralizat”. Câți dintre noi, chiar dacă mergem la biserică, nu înțelegem exclusiv literal noțiunea de „împărăție a cerurilor”, uitând că Hristos ne învață s-o căutăm înăuntrul nostru, că ea e însuși modul de viață al omului ce trăiește „conform adevărului”? Câți dintre noi căutăm să ne cercetăm conștiința eclezială, iar nu să primim „certitudini” de un fel sau altul, cu privire la „succesul” nostru în viață? 
În sfârșit, ceea ce mi-a mai atras atenția în intervenția Părintelui de azi a fost observația că mersul la biserică ne ajută, eventual, să ne rușinăm, să scăpăm de anumite „năravuri imorale”, însă - chiar dacă pretindem că-L iubim pe Dumnezeu și adesea ne împăunăm cu „realizarea” noastră - mereu  rămânem restanți la lecția de iubire (Beatles: „All you need is love!”) față de om. De ce? Pentru că „moralitatea” dobândită nu e îndeajuns de puternică să ne împiedice să ne mâniem unii pe alții, să ne învețe să iertăm, să uităm, să trăim în pace și bucurie laolaltă. Iar vânzoleala asta sterilă ne ocupă tot timpul…