marți, 17 ianuarie 2017

Gustați și vedeți că bun este Cinema-ul!

Cu 30 de minute înaintea începerii proiecției cu Dimineața care nu se va sfârși (în regia preotului-regizor Ciprian Mega), la cinema Timiș din Timișoara, la casa de bilete era un singur mușteriu. Un tip de vreo 40 și ceva de ani voia să știe dacă acolo rulează „filmul ortodox”. Nu mă pot abține și spun: „Nu e ortodox, e protestant!” Bărbatul se uită nedumerit la mine. Spun din nou: E ortodox, nene, scrie și la început. Are certificat de botez cu ștampilă și semnătură. Așa e? Mă uit la doamnele de la casă - cunoștințe vechi de 20+ de ani, din vremea când organizam un program de cinematecă la un alt cinema din cetate - și le întreb: Nu-i așa că n-ați scos genericul unde scrie că e ortodox? Sunt singurul căruia îi arde de glumă, așa că schim vorba: Câte cojoace să pun pe mine? Aveam să mă conving că nu era nevoie de mai multe cojoace. Unul și bun a fost de ajuns. Doar că mi-a părut rău că mi-am lăsat acasă pantalonii de ski.
Sincer, mă așteptam să văd mai mulți preoți în sală (au fost, cred, vreo trei, cu tot cu preotul-regizor). Așa cum - în urmă cu vreo zece ani - am văzut la Teatrul Național, când a venit Dan Puric să joace în spectacolul de pantomimă Don Quijote. La conferințele lui, publicul evlavios ar sta și agățat de candelabre (stătea, cel puțin), astfel că au reușit atunci să se mobilizeze en masse o droaie de preoți cu nevestele lor. Lume despre care știam prea bine ce crede și despre teatru și despre cinema. Dar, deh, era teatru ortodox, cu apostolul mim al neamului. Așa mă așteptam să fie și-acum. Cei peste una suta spectatori au rezistat cu stoicism (sau cu nevoință) la intemperiile din sală. Bravă obște!
În ceea ce mă privește, m-a emoționat interpretarea Elei Ionescu și chiar cred că povestea (scrisă tot de Ciprian Mega), dacă era supervizată de un - cum să-l numesc? - consilier artistic, dacă ar fi intrat cineva în replici și-n ilustrația muzicală, dacă ar fi pus cu totul altfel accentele, ar fi ieșit o poveste dramatică. Dar pentru asta, era nevoie de o preocupare sinceră de a găsi amănuntul semnificativ, de a capta adevărul cinematografic - fără să se piardă invocata candoare, despre care preotul-regizor susține că ar lipsi, chipurile, din filmele remarcabilului Nou Val Românesc, „cenușiu și steril”.
Cum ar veni, la îndemnul din film, „Gustați și vedeți că bun este Domnul!”, am putea să răspundem (noi, cei care căutăm cinema de expresie, nu de ilustrație): „Gustați și vedeți că bun este Cinema-ul!” Inclusiv cinema-ul realist și neorealist (început de Rosellini, De Sica, Pasolini, Visconti ș.a.), inclusiv filmul experimental (Truffaut, Godard, Bunuel, Antonioni), inclusiv cine-verite-ul românesc (Pintilie, Tatos, Daneliuc, Demian, Puiu, Mungiu, Jude).

luni, 16 ianuarie 2017

Cu ce se mănâncă filmul de autor?

Poa' să se dea peste cap regizorii de cinema - cei inovatori, cei căutători de limbaj, de adevăr cinematografic, de firesc artistic. Publicul majoritar - comod, interesat de „poveste”, furat de interpretarea câte unui actor sau de o muzică ori un piesagiu - se uită tot la ce vrea și știe. Publicul minoritar (acum și întotdeauna) caută o viziune de autor. Pentru că există filme de autor și filme pur și simplu (adică filme „de studio”, tributare unui gen sau altul, filme după o „rețetă” ș.a.m.d.). Robert Șerban mă apostrofa zilele trecute, pe facebook: cum adică „film de autor”? Nu orice film e de autor? Nu orice film (ca orice roman) are un autor al său, regizorul bunăoară, ce, există muzică de autor sau literatură de autor? Nu există, i-am răspuns. Termenul e specific teoriei filmului. Pentru că nu e de ici, de colea, să ajungi să ai o viziune, să ajungi - ca regizor - să creezi (cu ajutorul celorlalți membri ai echipei: actori, scenarist, directorul de imagine, compozitor sau/și sound designer, autor al decorurilor, monteur etc.) o atmosferă pe care publicul, treptat, să o recunoască drept a ta. Unii regizori au făcut mereu filme de autor (în România, Mircea Săucan, Lucian Pintilie și Alexandru Tatos; alții - dintre cei mari - au făcut cel puțin un film de autor, însă și multe în care amestecau verzi cu uscate). Ideea e următoarea: vedem ceea ce căutăm să vedem. Suntem părtași la exact atât adevăr filmic pe cât ne dorim să descoperim. Nici mai mult, nici mai puțin. Pe de altă parte, e și de înțeles: într-o lume saturată de telenovele și de „filme de gen”, e foarte greu să descoperi și să mai ai răbdarea să deslușești semnele unui stil regizoral, expresia unui film care evită orice derapaj dolorist sau ideologizant. Pentru că „burțile” sentimentaliste ori ideologice au devenit, pentru mulți privitori la cinema „ca la teatru”, a doua natură. Și totuși, aici, ca în altă parte, scapă numai cine poate. Acum aștept să redescopăr atmosfera din Toni Erdmann, filmul german propus și finalist la Oscar 2017, în cadrul proiecției de miercuri (18 ianuarie, ora 18.30) de la Casa Artelor.
Labirint - grafică de Klara Tamas

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Dimineața care nu se va sfârși - O datorie de suflet



 
Dimineața care nu se va sfârși
Trebuie să spun, de la bun început: nu cred în „filme religioase” și „filme nereligioase”. Cred însă că există filme de expresie (sau „de autor”) și filme de ilustrație, mai mult sau mai puțin teziste și propagandistice. Metanoia, momentul în care – în sfârșit – ți se pare că începi să te regăsești, întrezărind „marea schimbare lăuntrică”, este o temă veche de când lumea. Nu avea cum să lipsească din preocupările regizorilor de film, chiar și a celor care nu-și doresc numaidecât să recurgă la registrul „religios”. Nu o dată, marile bucurii au venit chiar din partea acestora din urmă (Welles, Menzel, Forman, Wajda, Bunuel, Antonioni, Visconti, Pasolini, Bergman sau, în cinematografia românească, Pintilie, Tatos, Daneliuc, Puiu, Mungiu, Jude, Achim ș.a.). 
„Preotul Ciprian Mega prezintă” – așa scrie pe genericul de început al filmului Dimneața care nu se va sfârși, răsplătit în 2016 cu Premiul Istess per il Giubileo della Misericordia, distincție primită la Festivalul de la Terni, Italia. Printre cei care l-au susținut acolo s-a aflat și  regizorul Krzystof Zanussi, preocupat – încă din anii 60-70, în Structura cristalului, Viață de familie, Iluminare ș.a. – de conștiința omului într-un moment de criză. Personajele sale cunosc „iluminarea”, „cristalizarea”, „lămurirea” conştiinţei lor atunci când sufletul hoinar li se reîntoarce acasă. Zanussi este unul din respectabilii regizori-preoți, a căror religie e cinema-ul. Cinema-ul poetic, înțeles ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire.
Dimineața care nu va avea sfârșit este un film despre suferința unui preot care – asemenea confratelui său din O umbră de nor de Radu Jude – simte că luptă „de unul singur” pentru îmbisericirea minții celor din jur[1], a căror ocupațiune mintală e la miracole ad-hoc și „învieri din morți” săvârșite de „preoți înduhovniciți”; despre suferința și singurătatea unei fete pentru care prostituția în străinătate („Ce să fac în țară?”) a devenit un mod de viață[2] (dar cât anume din fiorul lor, transfigurat artistic, reușește să treacă de ecran și să salveze filmul ca film, iar nu ca predică sau ca (episod de) pilduitoare telenovelă?); despre, în fine, singurătatea unui ambasador amoral (Ovidiu Crișan) care e convins că „religia și popii sunt tâmpenii pentru proști și idioți”. În film mai apar Valeriu Andriuță și Valler Delakeza, care au jucat preoți în După dealuri și, respectiv, Sieranevada. Numai că publicul filmelor lui Cristian Mungiu și Cristi Puiu este unul familiarizat cu „filmele de festival” – sau „de autor” – și le acceptă convenția „minimalismului” (mijloc de expresie – contrar celor afirmate de preotul-regizor – deloc steril, deloc lipsit de o anumită candoare), înțeles ca efort asumat de eliberare de orice fel de dulcegărie. Teatralismul și artificiozitatea sunt mai degrabă apanajul serialului TV pe care îl urmărești, dacă îl urmărești, pentru „poveste”, pentru actori sau pentru că are niște peisagii pitorești, eventual exotice[3]. Ciprian Mega, ca părinte-duhovnic full time, a ascultat, de bună seamă, nenumărate povești de viață ale unor oameni „biruiți de lume” care – ca ultim resort – au căutat înțelegere, sprijin și îndrumare în Biserică și care – asemenea fetei din film – îi vor fi spus, la începutul venirii lor în fire: „Habar n-am de ce sunt aici!”. Aici, adică la spovedanie. Detaliile „tehnice” ale poveștii de „restaurare” sufletească sunt, iată, asigurate printr-o cunoaștere „din interior” a problemelor ce țin de comunitatea românilor din Cipru – chestiunea prostituției, implicarea ambasadei în politica de „sudare a comunității” prin încurajarea participării la concertele de manele, tendințele de infiltrare a politicii în viața Bisericii, presiunile asupra preoților „foarte buni, jertfelnici, conştienţi de misiunea lor” ș.a.m.d. Ele – împreună cu câteva fragmente melancolice din creația muzicală a lui Arvo Part – fac filmul. Sau, mai exact, îl ilustrează.
Preoți-cinefili au fost și vor mai fi, preoți-regizori mai rar. Preotul-regizor Ciprian Mega spune (într-un interviu acordat ziarului Metropolis): „Nu sunt cineast. Sunt doar preot. E singura responsabilitate pe care mi-o recunosc şi pe care mă străduiesc să mi-o asum.” Ce reprezintă filmul pentru el? „Un fel de continuare a predicii, o propovăduire dincolo de anvon”. Dar continuarea presupune, invariabil, întâlnirea cu cinema-ul. Cu care cinema însă? Cu acela contemplativ și „elitist” ce oferă doar o sugestie, pentru ca el, spectatorul, să coopereze cu ambianța audio-vizuală propusă de regizor, să facă un efort de înțelegere a demersului regizoral, a limbajului cinematografic folosit și să se descopere, astfel, în timp ș.a.m.d?[4] Sau poate cu cinema-ul discursiv și „populist”, tradițional-narativ, apropiat mai degrabă tabloului religios, care – fără să țină seama de dimensiunea paradoxală a existenței omenești – „spune tot” și lasă prea puțin spectatorul să deducă, să înțeleagă? Marea dilemă: alegi, tu, cinema-ul sau ești ales de către el? Îi slujești tu sau îl transformi în portavoce pentru a-ți exprima propria ideologie?
Când vezi un film despre care știi că nu e nici film-conservă destinat producției de serie, nici produs de mercenariat, îți pui întrebarea: ce-l mâna pe el – pe regizor – în luptă? De ce a făcut filmul, care e tot un câmp de bătălie, un război (nevăzut)? Pentru că nu puteam altfel! – spun unii. Pentru că astăzi simt nevoia să mă exprim prin cinema! – spune Ciprian Mega – și să povestesc – pe înțelesul omului de rând, simplu – despre suferință și singurătate, dar și despre Dumnezeu-Persoană, care așteaptă întoarcerea „fiilor rătăcitori”. Ca o prelungire a predicii din anvon. Sau, poate, ca o datorie de suflet față de toți cei pe care – ca duhovnic – preotul-regizor nu i-a mai putut alina, vorbindu-le despre „dimineața care nu se va sfârși”, despre sfârșitul care „nu-i aici”.



[1]  Spre deosebire de solitarii preoți din Nazarin de Luis Bunuel sau Jurnalul unui preot de țară de Robert Bresson, preotul din Dimineața… are o admirabilă familie care îl sprijină.
[2] „ - Părinte, credeam că v-am supărat!” – înduioșătorul moment al fetei (Ela Ionescu), atunci când – sfârșită, pe patul de spital – îi cere iertare duhovnicului care o vizitează pe neașteptate, autoinvitându-se la un ceai în trei (al treilea fiind Dumnezeul nevăzut), o să mă urmărească mereu.
[3] Directorul de imagine (și co-producătorul filmului) este Liviu Marghidan, care a mai filmat, între altele, și Poveste de la scara C, Marilena de la P7, California Dreamin’, Amintiri din Epoca de Aur, Medalia de onoare, Portretul luptătorului din tinerețe, Principii de viață, Dincolo de calea ferată.
[4] La o privire mai atentă, acest tip de cinema este foarte asemenea icoanei bizantine transfigurative care – totodată simplă și profundă – îți oferă, printr-o „perspectivă răsturnată, inversă”, nebănuite geometrii poetice care așteaptă să fie deslușite. A nu se înțelege însă că simpla prezență a unei icoane ortodoxe în cadrul unui film salvează cumva filmul. 

vineri, 13 ianuarie 2017

Made in RO 1980

Despre anul cinematografic românesc 1980 îmi vine ușor să-mi amintesc, sala de cinema fiind pe atunci biserica mea pe care o frecventam cu religiozitate. A fost un an bogat - 31 de premiere: Rug și flacără; Cumpăna; Artista, dolarii și ardelenii; Mijlocaș la deschidere; Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu; Cine mă strigă; Singur printre prieteni; Ultima noapte de dragoste; Duios Anastasia trecea; Ion; Proba de microfon; Bietul Ioanide; Drumul oaselor; Mireasa din tren; Rețeaua S; Bună seara, Irina; Stop-cadru la masă; Al treilea salt mortal; Am fost 16; Zbor planat; Burebista; Dumbrava minunată; Lumina palidă a durerii; Casa dintre câmpuri; Labirintul; O lacrimă de fată; Ancheta; Porțile dimineții; Vâătoarea de vulpi; La răscrucea marilor furtuni; Munții în flăcări. Câte dintre ele mai trec linia în 2017 și care ar fi „vârfurile de lance”? 
Mai întâi, trebuie spus că 1980 a fost un an extrem de fast pentru Alexandru Tatos (Duios Anastasia trecea, Casa dintre câmpuri) și Mircea Daneliuc (Proba de microfon, Vânătoarea de vulpi). Filmele lor marchează continuarea unui proces de evidentă „intelectualizare” al filmului românesc, început pe la mijlocul anilor 50 cu Viața nu iartă și continuat cu La moara cu noroc, Când primăvara e fierbinte, Țărmul nu are sfârșit, Erupția, Pădurea spânzuraților, Duminică la ora 6, Ultima noapte a copilăriei, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de nisipuri, Filip cel bun, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Zidul, Mere roșii. 
Tot în 1980 a debutat în regia de lung-metraj (după ce, în 1978, co-regizase Urgia alături de Andrei Blaier) eminentul director de imagine Iosif Demian. O lacrimă de fată, ca și Casa dintre câmpuri (filmul lui Tatos realizat inițial pentru televiziune, unde fusese prezentat cu un an în urmă), sunt un regal de firesc și autenticitate ce explorează o lume - lumea satului românesc - fără lozincării și soluții facile. Tot în zona firescului din filmul „de actualitate” - atât de rar întâlnit în filmul românesc - se situează și debutul în lung-metraj al Adei Pistiner (Stop-cadru la masă), Mijlocaș la deschidere (în regia unui alt fost director de imagine, Dinu Tănase) și chiar Mireasa din tren (în regia lui Lucian Bratu, după un scenariu de D.R. Popescu). 
Cu Lumina palidă a durerii, Iulian Mihu izbutește - mai ales datorită măiestriei operatorului său, Gabor Tarko - un poem cinematografic în puține cuvinte (pe linia începută de Pița și Veroiu cu Nunta de piatră). 
Dan Pița ajunge, în fine, pe ecrane cu Bietul Ioanide (care a stat doi ani în cutii), proiect ambițios cu 360 de interpreți, inspirat din romanele lui George Călinescu Bietul Ioanide și Scrinul negru. Din materialul filmat s-ar fi putut face un serial, dar s-a preferat varianta de 140 minute (aproximativ) pentru cinema. Rezultatul este o frescă - interesantă, dar inegală - a unei epoci, un „amurg burghez” urmat de nașterea „burgheziei roșii”. Director de imagine: Florin Mihăilescu; autor al decorurilor: Virgil Moise; compozitor: Adrian Enescu. Interpreții sunt admirabili (Marga Barbu, Constantin Codrescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Leopoldina Bălănuță, Carmen Galin, Mihai Pălădescu, Tănase Cazimir, Dorel Vișan, Eniko Szilagy, Anda Călugăreanu, Petre Gheorghiu, Gheorghe Dinică ș.a.), mai puțin crispatul Ioanide (pictorul Ion Pacea) și artificialul „anarhist/comunist” jucat de Ștefan Iordache. Mircea Mureșan aduce pe ecran romanul lui Liviu Rebreanu, însă Ion (spre deosebire de Răscoala, pentru care Mureșan primise Premiul Opera Prima la Cannes în 1966) este mult prea didactic și prea puțin cinema. În ciuda actorilor populari sau în curs de a deveni populari (Șerban Ionescu, Ioana Crăciunescu, Leopoldina Bălănuță, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Rodica Negrea, Catrinel Dumitrescu), a peisajelor pitorești filmate de Ion Marinescu, a muzicii lui Gheorghe Zamfir. 
Mircea Veroiu continuă serialul western, început în 1978 de Dan Pița, cu Artista, dolarii și ardelenii. Se simte „stilul Veroiu” - mai contemplativ, mai puțin dinamic. 
Restul? Pelicule din acelea pe care, mărturisesc, nu mai am de mult răbdarea să le revăd cap-coadă, chiar dacă - printre istoricele povești istorice sau contemporane - sunt și, ici-colo, momente evergreen cu actori sau muzici sau diverse peisagii... 
Rug și flacără (regia Adrian Petringenaru)
Cumpăna (regia Cristiana Nicolae)
Artista, dolarii și ardelenii (regia Mircea Veroiu)
Mijlocaș la deschidere (regia Dinu Tănase)
Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (regia Malvina Urșianu)
Cine mă strigă? (regia Letiția Popa)
Singur printre prieteni (regia Cornel Todea)
Ultima noapte de dragoste (regia Sergiu Nicolaescu)
Duios Anastasia trecea (regia Alexandru Tatos)
Ion - Blestemul pământului, blestemul iubirii (regia Mircea Mureșan)
Proba de microfon (regia Mircea Daneliuc)
Bietul Ioanide (regia Dan Pița)
Drumul oaselor (regia Doru Năstase)
Mireasa din tren (regia Lucian Bratu)
Rețeaua S (regia Virgil Calotescu)
Bună seara, Irina (regia Tudor Mărăscu)
Stop-cadru la masă (regia Ada Pistiner)
Al treilea salt mortal (regia Alecu Croitoru)
Am fost 16 (regia George Cornea)
Zbor planat (regia Lucian Mardare)
Burebista (regia Gheorghe Vitanidis)
Dumbrava minunată (regia Gheorghe Nagy)
Lumina palidă a durerii (regia Iulian Mihu)
Casa dintre câmpuri (regia Alexandru Tatos)
O lacrimă de fată (regia Iosif Demian)
Ancheta (regia Constantin Vaeni)
Vânătoare de vulpi (regia Mircea Daneliuc)
La răscrucea marilor furtuni (regia Mircea Moldovan)

miercuri, 11 ianuarie 2017

Shakespeare, Sonet 66 - TM-T

Când am văzut Opera cerșetorilor la Teatrul Maghiar din Timișoara (regia Kokan Mladenović - Serbia, o adaptare free style după textul omonim de John Gray și după teme din Opera de trei parale de Bertold Brecht, cu premiera în aprilie 2015), aveam senzația că asist la cel dintâi musical tragic din istoria cinematografului - Cabaret-ul lui Bob Fosse. Versurile cântecelor, semnate de regizor -  „Țara se destramă, dar și sufletul ni-l pradă / Foame îndură săracul, așa se-ngrașă bogatul. / Nu-i la modă-nțelepciunea, își croiește drum prostia. / Altă lege nu-i în țară, doar curvărie și cerșeală. / Mințile se tulbură, depravarea triumfă. / Vor să ne facă să credem că trăim ca-ntr-un rai, / dar noi știm că totul nu-i decât un mare cuplărai! ș.a.m.d” - m-au dus cu gândul la „Sonetul 66” de Shakespeare. 
Shakespeare, Sonet 66 (TM-T, 2017)
Doi ani mai târziu, succesul montării l-a readus pe Mladenović împreună cu echipa sa din Serbia (coregraf: Andreja Kulešević; compozitor: Irena Popović; dramaturgia: Góli Kornélia; decor: Marija Kalabić; costume: Tatjana Radišić; asistent regie: Szerda Zsófia) la TM-T cu proiectul Shakespeare, Sonnet 66. Noul spectacol, bazat pe gesturi, mișcare și muzică, valorifică - pe parcursul a 66 minute (a căror scurgere este redată prin numărătoarea inversă de pe un ecran electronic gândit ca parte din decor) - fiecare vers al cunoscutui sonet shakespearian pe care, cinic, îl recita și guvernatorul despot din Căința lui Tenghiz Abuladze. Atmosfera - exuberantă, însă extazul nu e tulbure - surprinde metamorfoza omului Uniunii Europene într-o caricatură a speciei. 
Shakespeare, Sonet 66 (TM-T, 2017)
Musicalul tragic imaginat de Mladenović înregistrează „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist” (Nicolae Steinhardt) și - prin sugestii plastice (Guernica lui Picasso, Grădina desfătărilor lui Bosch), coregrafice (frenezia dansului din filmul lui Sydney Pollack, Și caii se împușcă, nu-i așa?) - compune un decor foarte asemenea cu cel închipuit de Monahul de la Rohia pentru începutul secolului 21: „Țările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism și lașitate.” O lume în regim de mobilizare, în care  bandiții au devenit stăpîni, iar cei cuminți, proști. O lume prin care trec alți Romeo și Julieta, Macbeth, Othello sau Titus Andronicus, unde până și aerul e irespirabil, astfel că fiecare - pentru a supraviețui - trebuie să poarte măști de gaze.  
Shakespeare, Sonet 66 (TM-T, 2017)
Coșmarul, în curs de infaptuire la sfârșitul secolului 20, se desfășoară sub ochii noștri la scară planetară. Unul din semnele decorului de pe scenă este chiar planiglobul. Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Casandrei: „Oricâte realizări ştiinţifice şi tehnice am avut, am rămas şi, din păcate, rămânem pentru totdeauna aceleaşi fiare care-şi devorează semenii.” La final, după nenumărate răstigniri și schingiuri (la un moment dat mi-am amintit de tulburătorul și provocatorul spectacol … au pus cătușe florilor, cea dintâi montare în România a lui Alexander Hausvater, la Teatrul Odeon din București, în 1993), glasul neauzit al regizorului-poet, asemenea mag-ului Prospero, pare să desfacă morminte, să trezească morții și - prin puterea artei sale - să îi trimită în lume, pentru a vesti versurile shakespeariene ca un îndreptar: 
Scârbit de toate, tihna morţii chem 
Sătul să-l văd cerşind pe omul pur
Nemernicia-n purpur şi-n huzur 
Credinţa - marfă, legea - sub blestem 
Onoarea - aur cald falsificat
Virtutea fecioriei târguită 
Desăvârşirea janlnic umilită 
Cel drept de forţa şchioapă dezarmat 
Să vad prostia dascăl la cuminţi 
Şi adevărul semn al slabei minţi 
Şi binele slujind ca rob la rele 
Şi arta sub căluşe amuţind 
Scârbit de tot, de toate mă desprind.



Made in RO 1977

În 1977, în România au ieșit pe ecrane 16 premiere autohtone. Mi se pare oarecum de înțeles ca, în lipsa internetului care să-ți pună la dispoziție toată cinematografia lumii, când existau doar două canale TV (și acelea cenzurate drastic), să frecventezi - atunci - acele producții. De dragul actorilor și, uneori, al subiectului. Dintre toate 16, două se detașează și îmi par și acum, după 40 de ani, vrednice de atenție: filmul de autor (singurul) Iarba verde de acasă (regia Stere Gulea, aflat la debutul în lung-metraj) și superproducția feerică Ma-ma (regia Elisabeta Bostan). Filmul lui Gulea este inegal, mai puțin convingător decât Reconstituirea, Filip cel bun, Ilustrate cu flori de câmp, Cursa și Mere roșii - celelalte filme tributare „noului realism” eliberat de clișeele care împânziseră și împânzeau filmele „de actualitate”, însă mult mai adevărat decât celelalte apărute în același an. Altfel, unele din premierele anului 1977 au avut succes la publicul românesc - comediile (Tufă de Veneția, Gloria nu cântă, Iarna bobocilor), filmele „de acțiune” și aventuri (Accident, Împușcături sub clar de lună, Cuibul salamandrelor), istorice (Oaspeți de seară, Buzduganul cu trei peceți), cele pentru copiii mici și foarte mici (Misterul lui Herodot, Povestea dragostei) sau cu și despre footballul autohton (Fair Play), melodrama (Regăsire). Lirismul din Râul care urcă muntele a fost, poate, cel mai puțin prizat de public (nu doar de critică), dar din el rămâne muzica lui Adrian Enescu. La fel și palida transpunere după Marin Preda, Marele singuratic, frumos filmat, însă - ca de obicei - cu o regie (Iulian Mihu) inegală și fără forța acestuia de la debut (Viața nu iartă). Ca producțiile altor ani, și filmele din 1977 au - toate - câteva momente reușite (ce țin, de la caz la caz, de imagine, coregrafie, costume, interpretare), însă - dincolo de sentimentalisme - a fost un an slăbuț pentru filmele de autor. A fost, mai ales, anul despărțirii de Toma Caragiu, Alexandru Bocăneț, Eliza Petrăchescu, Emil Botta, Doina Badea.
Povestea dragostei (Ion Popescu-Gopo)
Tufă de Veneția (Petre Bokor)
Accident (Sergiu Nicolaescu)
Cuibul salamandrelor (Mircea Drăgan)
Misterul lui Herodot (Geta Doina Tarnavski)
Oaspeți de seară (Gheorghe Turcu)
Gloria nu cântă (Alexandru Bocăneț)
Buzduganul cu trei peceți (Constantin Vaeni)
Marele singuratic (Iulian Mihu)
Iarna bobocilor (Mircea Moldovan)
Regăsilre (Ștefan Traian Roman)
Ma-ma (Elisabeta Bostan)
Iarba verde de acasă (Stere Gulea)
Fair Play (Alexandru Satmari)
Împușcături sub clar de lună (MIrcea Mureșan)
Râul care urcă muntele (Cristiana Nicolae)