luni, 21 mai 2018

Yami District - ... and no religion, too

Am ajuns la Yami District (o producție Think Tank Studio, Serbia) pentru numele regizorului -  Kokan Mladenovic. Mai văzusem, în regia lui pentru TMT (Teatrul Maghiar Timișoara), Opera cerșetorilor și Sonetul 66De data asta, Mladenovic părăsește anvergura poematic-alegorică în favoarea unei perspective pseudo-documentare și minimaliste. Preocuparea pentru efectele globalizării, pentru consumerism și corporatism, se regăsește și aici. Și pentru o omenire în derivă care a uitat de rostul său, de întemeierea sa, de tot ceea ce o face vrednică de numele de om. 
Tot greul cade pe umerii actrițelor Isidora Simijonovic, Jelena Graovac, Nina Neskovicaplaudate frenetic și îndelung la final. Fiecare din ele este exponenta unei țări din fosta Iugoslavie (Serbia, Croația, Bosnia) - celelalte (Slovenia, Macedonia, Kosovo, Muntenegru) nefiind ilustrate de textul Milenei BogavacGreu de primit dacă ai convingeri naționaliste (de un fel sau altul), Yami District poate fi redus la un vers din hit-ul lui John Lennon: „...and no religion, too”. Una din supra-temele sale e tocmal felul în care religia, în loc să unească (etimologic, religare se traduce prin restaurarea legăturilor vătămate cu semenii, cu natura, cu Dumnezeu), produce dezbinări. Așa cum - chiar dacă diferențele între sârbi, croați și bosnieci sunt doar de ordin cultural, nu și genetic - naționalismul extrem produce iremediabile și catastrofale dezbinări


duminică, 29 aprilie 2018

Buzunarul cu pâinea noastră cea spre ființă

De dimineață am terminat de citit lui Theodor din Moby Dick (varianta în engleză, prescurtată) și mi-am amintit de balenele din Stigmatul Casandrei de Cinghiz Aitmatov a căror sinucidere în masă e o reacție la tot ce se întâmplă pe pământ. Mai exact, la dezumanizare. Seara, alături de vreo 40 de spectatori, în sala Studio a TMT, descopăr o piesă de Matei Vișniec pe aceeași temă (și în imediata vecinătate a lui Beckett, cel din Așteptându-l pe Godot): Buzunarul cu pâine. Doi bărbați nu se pot hotărî să salveze un câine pe care îl cred căzut într-o fântână (și căruia îi aruncă, dintr-un buzunar, bucățele de pâine). „Dacă s-a sinucis?” - întreabă unul din ei. „Animalele nu se sinucid!” - îi răspunde celălalt. „Ba da, balenele se sinucid!” (Iar balene!)
Câteva lucruri desprind din această meditație tragi-comică montată de Kiss Attila și Molnos Andras Csaba - actori din trupa TMT și interpreții piesei. Mai întâi și mai la urmă, că - fără să observăm ori fără să ne pese - bun este Dumnezeu, cel ce-și revarsă asupra noastră, din cer, de undeva, mana - aici sub formă de pâine. Noi însă nu băgăm de seamă și ne purtăm asemenea câinelui care - în absența puterii de a-și recunoaște Stăpânul - poate să moară (și chiar moare) cu mâncarea (mana) alături. Pentru că nu înțelegem că doar atunci pâinea primită este spre ființă: când știm că e un dar. La finalul acestei tragi-comedii absurde (scenografia, minimalistă: Albert Alpar), peste cei doi bărbați cade din cer - în acordurile apoteotice ale muzicii electronice scrise de Cari Tibor - pâine. Pâine ca o mană. Absurd, cum ar veni, este nu cel ce aduce prinos de recunoștință Celui care îi dă viață, ci tocmai cel care primește cu indiferență viața ce-i este oferită în dar. Absurdă nu este înțelepciunea vieții (frica de Stăpânul care - minunea minunilor - ne iubește), ci ramolirea memoriei, nerecunoștința. Între aceste lucruri de început și de sfârșit, vorbe, vorbe, vorbe. Și nicio faptă. Teoretizări aride, suspiciuni, și filosofări din puțul gândirii despre alienare, despre animalele (cândva) domestice care nu mai vor să stea în preajma omului. Și totuși, mana cerească (pâinea cea de toate zilele) cade și peste omenirea alienată, care nu-și mai știe rostul pe pământ. Buzunarul cu pâine este, de fapt, cerul. Iar omul e om în măsura în care înțelege și trăiește acest adevăr.
Buzunarul cu pâine (TMT, 2018)
Ca o mană cerească sunt și spectacolele văzute în ultimii doi ani la TMT: Opera cerșetorilor, Pace în Itaca, Incendii, Sonetul 66, Wiener Walzer, Ultima mutare, Dancer in the Dark, Rabenthal, Exit, Crăiasa zăpezii. Care este motorul (combustibilul) nevăzut al acestui „stat în stat”? - mă întreabă câțiva amici care abia acum îl descoperă. Nu știu ce să le răspund. Poate - îmi spun - o cuvenită înțelegere a sursei care îl hrănește. Poate că - toți și fiecare în parte - știu cum să-și folosească spre zidire, iar nu spre surpare, talantul primit în dar. Poate un fel aparte de a înțelege - fără să trișeze - respectul de sine, respectul față de meserie și respectul față de spectatori. Un lucru e sigur: actorii de aici trăiesc și se dăruiesc scenei asemenea personajelor din Ultima mutare: fără niciun fel de rest, până la capăt.

P.S. A doua zi după vizionarea Buzunarului cu pâine (la premieră), găsesc în rânduiala Bisericii, la pericopa evanghelică a zilei de după praznicul Slăbănogului de la Vitezda, acest text (Ioan 6. 55-58): „Că trupul Meu adevărat este mâncare, și sângele Meu adevărat este băutură. Cela ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el. Precum M-au trimis pre Mine Tatăl cel viu, și Eu viez prin Tatăl; și cela ce Mă mănâncă pre Mine, și acela va fi viu prin Mine. Aceasta este pâinea care din cer s-a pogorât, nu precum au mâncat mana mărinții voștri, și au murit; cela ce va mânca pâinea aceasta, va fi viu în veac.”

joi, 19 aprilie 2018

Știință și conștiință

Stlaker (Andrei Tarkovski, 1979)
A doua întâlnire cu academicianul Basarab Nicolescu a fost prefațată de naiul lui Theodor. Cântecul de leagăn și Hora ca la caval (învățate de la prof. Mădălin Luca) au deschis expoziția din holul Muzeului de Artă, unde un grup de studenți cu dascălii lor arhitecți (Diana Belci, Eugen Vaida) au prezentat stadiul la care au ajuns cu restaurarea casei părintești din satul Topârcea a Părintelui Teofil Părăian. Apoi lumea s-a mutat în sala barocă, unde Theodor (îndrumat de prof. Aida Marc) a cântat la pian partea a doua și a treia din Sonata lunii de Beethoven. Academicianul Basarab Nicolescu a punctat, și de data aceasta, foarte bine: cuvântul evoluție ar trebui să fie inclus în miezul oricărui dicționar(Însă, nota bene, evoluție, nu progres, care e un construct ideologic.) Părintele Mihail, în numele Bisericii Ortodoxe, și-a exprimat  rezervele față de noțiunea de evoluție, față de teoria lui Darwin (pentru multe voci ortodoxiste, o blasfemie). Poziția d-lui Nicolescu mi se pare pe cât de directă, pe atât de necesară: „Nu există un punct de vedere ortodox. Unul, mereu același, monolitic. Pentru că există destui ortodocși în occident (și nu numai)  - „nu dau nume, pentru că e posibil să nu-i curtați, pe aici” - care gândesc și se exprimă altfel. Și încă ceva: „Când spui că Dumnezeu a spus așa și pe dincolo, nu cumva tu spui asta?” Cum ar veni: Dumnezeu e un vehicul (sau un paravan) pentru propria ta ideologie. Ori dl. Nicolescu îl evocă mereu pe Pr. Teofil, Părintele Bucuriei, care chiar era o prezență, o lumină vie, nicidecum o lozincăMă gândesc, apoi, câți din contestatarii lui Darwin l-au citit pe Darwin. Și mă mai gândesc la Olivier Clement, teologul ortodox citat (și prețuit) de dl. Nicolescu: „Reacția cea mai firească față de blasfem este îmbunătățirea vieții liturgice personale”. Pentru că, spunea cu o seară înainte distinsul academician, oamenii nu vor fi judecați la grămadă, „în societate”, ci personal. (Dumnealui spunea: „individual”.) Da, numai că asta e cel mai greu de purtat: judecata personală. Ține de libertatea cu care - ca oameni - am fost înzestrați. Dostoievski, Albert Camus: omul e condamnat la libertate, dar poate oare suporta această povară (sau - vezi Stalker - acest dar)? Cinghiz Aitmatov: „Din nenorocire, puțini vor să înțeleagă că toate necazurile se trag din faptul că noi, oamenii, ființe raționale, nu facem decât să ne fofilăm, doar-doar vom scăpa de răspundere, oricare ar fi prețul plătit și în ciuda a câte se întâmplă. Pentru viața mutilată în permanență găsim o mulțime de justificări, fără să deosebim răul de bine și fără să ne fie câtuși de puțin frică, doar ca să ieșim basma curată. Nu există pe pământ un alt purtător al răului decât noi înșine, oamenii. Și totuși, fiecare vede sursa răului în celălalt, în afara sa, în afara grupului său, a castei, a națiunii, a statului și mai departe, a rasei, a religiei, a ideologiei. 
Acad. Basarab Nicolescu
Ascultându-l pe Basarab Nicolescu mi-am amintit de futurologul din Stigmatul Casandrei (de care rădeau prietenii săi apropiați, pentru că „e credincios și în somn”) același Cinghiz Aitmatov: „Omul n-a fost creat de la început să fie integru și moral, urmărind constant idealul etic, binele. În niciun caz n-a fost vorba de așa ceva. Pentru asta el trebuie să se străduiască neobosit, să-și întărească sufletul punându-l la încercare de fiecare dată, cu fiecare nouă naștere, s-o ia de la capăt ca să ajungă la idealul cu neputință de atins. Totul în om trebuie orientat spre acest lucru. Numai atunci e om.” Iar profețiile sale mai degrabă sumbre despre viitorul omenirii mi-au amintit de cugetarea amară a personajului din Stigmatul Casandrei: „Oricâte realizări științifice și tehnice am avut, am rămas și, din păcate, rămânem pentru totdeauna aceleași fiare care-și devorează semenii. Totul duce la ruină și, cu cât se merge mai departe, cu atât e mai cumplit, cu cât suntem mai puternici din punct de vedere tehnologic, cu atât mai înșelătoare sunt rătăcirile noastre, chinul nostru și abuzurile noastre.” Este o variațiune pe aceeași temă a sfâșierilor din Solaris și Stalker: între știință și conștiință se cască o prăpastie tot mai mare, de netrecut. Iată ideea centrală cu care am rămas de la cele două conferințe „Viața între rațiune și credință”: răspundem, ca oameni (încă o dată: personal, nu colectiv), pentru armonia vieții și pentru desăvârșirea ei. Inclusiv pentru gândurile și faptele noastre. (Părintele Tadeu: Cum îți sunt gândurile, așa îți este viața.) Ce mai presupune armonia? Să-ți înfrângi spiritul desfrânat, să te lupți cu el. Este asceza oferită în dar omenirii deopotrivă de futurologul și de „călugărul” din Stigmatul Casandrei. Și, convertind în muzică această dezbatere de idei despre „transumanism”, despre - vezi replicanții din Blade Runner - roboții care sunt tot mai asemănători omului (și invers: despre oameni tot mai robotizați), Theodor a încheiat ediția a noua a conferințelor în memoria Pr. Teofil (moderată de Claudiu Mesaroș, organizată de Emanuela Ciocan) interpretând la pian piesa lui Vangelis, „Memories of Green”,  din ... Blade Runner.

marți, 17 aprilie 2018

Evanghelia transumanistă și evlavia populară

Seria de conferințe, pe teme culturale, în memoria Pr. Teofil Părăian (✝ 2009) a ajuns - în Timișoara - la ediția a noua. Anul acesta, conferința inaugurală (moderată de conf. univ. dr. Claudiu Mesaroș) a avut ca temă „Informația naturală, informația spirituală și terțul ascuns”. Invitat: academicianul Basarab Nicolescu. Nu s-au depănat amintiri, nu s-au ținut cuvântări didacticist-moralizatoare, nu s-a vorbit în duhul „evlaviei populare”, astfel că publicul nu a fost prea numeros în amfiteatrul Facultății de Medicină. La urmă, unii teologi și preoți i-au adresat vorbitorului niște întrebări cam „pe lângă”. În câteva rânduri, Basarab Nicolescu a trebuit să scurteze logoreea celor care - sfătos și savant - se pregăteau să încropească o mini-conferință: „Întrebarea, vă rog. Știu despre ce am vorbit.” Unii, prin întrebările lor, lăsau să se înțeleagă că mintea le-a stat în cu totul altă parte, vreme de 50 de minute, dacă - suav, candid - cereau lămuriri despre lucruri explicate clar și coerent în timpul conferinței.
Solaris
Despre ce a vorbit Basarab Nicolescu? Despre necesitatea unei colaborări între știință și religie în numele dimensiunii paradoxale (armonia contrariilor) a existenței omenești. Despre „evanghelia transumanistă”, „singularitatea tehnologică” (generată de „construirea autonomă a unor mașini mai inteligente și mai puternice decât ele însele”) și „superinteligența” sau „explozia de inteligență” care tinde să-i întreacă pe toți oamenii de azi în materie de control și înțelegere. Dincolo de această „singularitate esențială în istoria rasei umane”, existența umană, „așa cum o cunoaștem, nu va mai putea continua”. Astfel, „nu va mai exista distincție post-singularitate între om și mașină”. Cât privește transumanismul, el „va transforma tot mai mult ființa în mașină, iar mașina va deveni tot mai umană”. În epoca „terorismului fundamentalist” (Steinhardt), transumanilor (Steinhardt: „purtătorilor de revolver”) li se vor adăuga, într-un viitor nu foarte îndepărtat, „vechii umani” (Steinhardt: „iobagii”). Care, inevitabil, „vor fi servitorii transumanilor”. Unde anume se află în gestație noul „antihrist” al „evangheliei transumaniste”, un „Dumnezeu-proteză” (anticipat de Freud, încă din 1930)? Fiind „invizibil”, „complet necunoscut, pentru că nimeni nu-i va putea vedea chipul” și „răspândit în toate rețelele informatice”, el se plămădește în chiar „pântecul electronic al pământului”. Și încă ceva: acest Satana „va fi indestructibil, căci ființele umane vor fi incapabile să-i pătrundă algoritmii. Doar distrugerea completă a Pământului îl va putea distruge.”
Călăuza
Fragmente din informația pregătită de Basarab Nicolescu se regăsesc în literatura și filmul ce problematizează relația dintre știință și conștiință, rolul responsabilității individuale, efectele hipertehnologizării și mecanicizării vieții omului. De la MetropolisFahrenheit 451, Blade Runner și Arrival până la Solaris și Călăuza, trecând prin O zi mai lungă decât veacul și Stigmatul Casandrei de Cinghiz Aitmatov. Ele și încă multe altele invită spectatorii / cititorii să reflecteze la aceste teme, să-și revizuiască opțiunile și modul de așezare în modernitate. Reacțiile (și întrebările) unora din sală vizau mai degrabă politica struțului și o atitudine ortodoxist-triumfalistă de factură ideologică: așa ceva (o realitate atât de îngrozitoare, de întunecată) nu există și nu va ajunge până la noi. Și, chiar dacă ar exista, noi știm cine e lumina, calea și viața. (Oricum, tot e bine: nu l-au întrebat pe vorbitor - direct, fără ocolișuri - dacă a semnat petiția CpF.) Basarab Nicolescu însă invită la exersarea (și cultivarea) lucidității și recomandă o carte în curs de apariție și în România: Transumanismul decriptat - Metamorfoza vasului lui Tezeu (autor: Preot Jean Boboc, din Franța). O doamnă care a încheiat sesiunea Q & A, se întreba, oarecum retoric, de ce oamenii de știință au două fețe. De ce descoperirile științifice sunt, și ele, cu două fețe. „Dar totul în viață e cu două fețe!” - a răspuns vorbitorul. Contează, cum ar veni, cine și - mai ales - cum citește. Și, nu mai puțin, cum deslușește prezența crucială (și „supra-firească”) a „terțului ascuns”.

duminică, 15 aprilie 2018

Exercițiu de admirație

Pentru cei care aderă la interpretarea conotativ-apofatică, iar nu denotativ-legalistă a mesajului evanghelic, apostolul Toma este nu atât un „necredincios”, cât unul care a vrut să se „încredințeze”. Există, cum ar veni, îndoieli și îndoieli. Pentru că nici ceea ce numim credință și nici ceea ce numim îndoială nu sunt - în sine - rele. Sau bune. Ce este bun atunci? Doar căutarea sinceră după adevăr, dorința de lămurire - atunci când nu e de împrumut. O astfel de dorință, de nevoie de clarificare întru cele ce țin de veșnicie, va fi avut Toma. Și poate că ne deosebim unii de alții prin felul în care ne punem problema veșniciei. Unii au înțeles că sunt de partea veșniciei chiar fără să scrie un rând (desenând însă cu degetul pe nisip niște cuvinte rămase o engimă); alții au căutat să se înveșnicească lăsând în urmă somptuoase pietre funerare. Cult și cultură. Pentru unii sinonime, pentru alții antonime. Deși, antonimia adevărată se verifică doar între dreapta raportare (prin căutarea și cercetarea căii celei înguste a smereniei) și amăgitoarea raportare (prin îndumnezeirea în sens nietzschean) la veșnicie. Pentru Pavel Florenski (una in cele mai luminate minți ale veacului 20), cultul și cultura nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede. Cărțile sale (ca și cărțile lui Nicolae Steinhardt sau Christos Yannaras) au fost și sunt și încă vor mai fi o prezență rară, excentrică și bizară în pangarul bisericilor și mănăstirilor ortodoxe. Vandabile sunt altfel de cărți, mult mai „practice” și mai „minimaliste” în conotații trans-culturale. Răsfoiesc o carte care - de câțiva ani - mă bucură mult: Pavel Florenski, un geniu tăcut. Dramatica și extraordinara viață a necunoscutului Da Vinci al Rusiei (Ed. Renașterea; autor: Geoffrey Hosking, profesor emerit de Istoria Rusiei la University College din Londra). Recitesc un scurt fragment dintr-o scrisoare testamentară, pe care Florenski apucase s-o redacteze cu puțină vreme înainte de a fi împușcat într-unul din Gulagurile sovietice: „Obișnuiți-vă, exersați, ca tot ceea ce faceți să faceți cu conștiinciozitate, cu eleganță, cu finețe. Nu vă încețoșați munca, nu faceți nimic prost, de mântuială. Aduceți-vă aminte că vă puteți irosi o viață întreagă cu lucruri făcute de mântuială, în timp ce activități bine gândite, ritmice sau chiar lucruri sau îndatoriri de importanță secundară au puterea să vă ajute să descoperiți mult din ceea ce ar putea mai târziu să vă servească, probabil, ca cea mai profundă sursă a noilor abordări creative... Gândirea este darul lui Dumnezeu și necesită claritate. Claritatea și precizia în gândire sunt garanția libertății spirituale și bucuriiei de a gândi.” 
Crăiasa Zăpezii (TMT, 2018)
În după-amiaza Duminicii Tomii am fost cu Ioan la Teatrul Maghiar din Timișoara. Se juca ultima premieră, un musical modern, antrenant (Crăiasa Zăpezii) de Cari Tibor. Feeria scrisă și regizată de Traian Savinescu (după basmul lui Hans Christian Anderson), cu o scenografie de Carmencita Brojboiu (light design, video: Eross Laszlo), are momente strălucite de coregrafie (Andreea Novac) desfășurată cu naturalețe pe o suprafață scenică destul de mică. Nu știu cum se face, dar de fiecare dată când trec pragul acestui lăcaș (căruia - nu doar pentru că nu prea ajunge în nominalizările UNITER - îmi place să-i spun admirativ „stat în stat”), simt că textul lui Florenski (pe care l-am citit abia azi) se întrupează în chip minunat. La TMT, mereu o echipă bine sudată (așa se vede din locul în care stau și o urmăresc: conștiincioasă, care nu-și face lucrarea de mântuială) izbutește să-mi activeze admirația pe care o port nu doar față de montările văzute la TMT, ci față de Teatru ca formă de mărturisire. Ca profesiune de credință. Printr-o punere în scenă inteligentă, actorii din Crăiasa Zăpezii (sau Opera cerșetorilor, Sonetul 66, Pace în Itaca, Incendii, Wiener Waltzer, Dansând în noapte, Ultima mutare, Rabenthal), mai mult, infinit mai mult decât „actorii în general” (actorii-funcționari, actorii-prestatori de servicii și moleșiți de rutină), sunt responsabili de acest miracol - în care încă mai cred - numit Artă. Și numai ei știu câtă trudă - nevăzută de spectatori, bine condusă de regizor - stă îndărătul reușitei lor. Dacă îmi pot imagina o lume fără teatru? Nu mai mult decât o lume fără contextul liturgic - singurul mediu propriu de expunere a icoanelor, credea Pavel Florenski. Ar fi o lume la fel de searbădă ca spațiul cenușiu, „post-creștin” din Stalker. (Chiar dacă, în spații iconoclaste, transformate într-un fel de tribunale, se mai vorbește de mesajul kerygmei). Dar - bucurie! - într-o astfel de lume, se mai găsesc - ca în Ultima mutare - patru actori (doi profesioniști, doi amatori, convertiți la teatru după o viață trăită în fabrică sau pe ringul de box) care „sfințesc locul”. Și care - ultimii și cu prețul vieții - sting  lumina. La TMT, pregătirile pentru 2021, când Timișoara va fi capitală culturală europeană, au început. Și nu de ieri, de azi. Cu conștiinciozitate, cu eleganță, cu finețe. Fără lucruri de mântuială și prost făcute. Cu cap și cu abordări creative, pentru că gândirea este darul lui Dumnezeu și necesită claritate...

sâmbătă, 14 aprilie 2018

Pe când caii aveau aripi

Primul meu Forman a fost Zbor deasupra unui cuib de cuci, văzut prin 1983-1984 la - cred - Teatrul Maghiar din Timișoara. Pe atunci apăruseră în oraș câteva locuri unde se proiectau filme pe video. Ecranele erau mici, ca de televizor. Multe din filmele proiectate nu apăruseraă la cinematografele din România. Le puteai vedea însă la Televiziunea iugoslavă sau la cea maghiară. 20 de ani mai târziu am ajuns la Balul pompierilor, Asul de pică, Iubirile unei blonde, Amadeus, Taking Off, Scandalul Larry Flynt, Omul de pe Lună. 
La sfârșitul anilor 60, după ocuparea Ceholsovaciei de trupele sovietice și ale altor state semnatare ale Tratatului de la Varșovia (mai puțin România), Milos Forman s-a săturat și de baluri și de blonde și a trecut oceanul unde a făcut cinema. Pe cai mari! Acum, în ziua trecerii sale la cele veșnice, mă gândesc la Taking Offprimul său film din SUA, terminat la patru ani după Balul pompierilor. Există acolo, un cântec fredonat de o adolescentă (pe atunci), Kathy Bates: „Even the Horses Had Wings”. E strigătul de jale al unui copil ce descoperă lumea adulților ce nu mai sunt de mult copii (și astfel, cum spune Brâncuși, au murit de mult), o elegie despre adevărata moarte - cea care premerge descompunerii biologice. Iată o temă care - asemenea poeziei - nu cunoaște granițe, nu ține numai de „blocul capitalist” sau numai de „blocul comunist”. Versurile sunt sfâșietoare pentru că surprind tocmai metamorfoza - după toate semnele, ireversibilă - a copilului viu într-un adult ce nu e altceva decât un cadavru viu. Iar metamorfoza e foarte asemenea „mankurtizării” despre care scria Cinghiz Aitmatov (în romanul său O zi mai lungă decât viața): 

I was born into a world full of angels and kings

and there was some place to grow and someone to be
and even the horses had wings
and even in the darkest of storms you knew that the sun was still there
and even the horses had wings
it was that special kind of world, with its heart set on laughter
and the sun was meant to be touched and the dream to be after
at the end of each day was the wonder of each night
and even the horses had wings
that was the world that I knew as a child
I can't believe it's changed - it's got to be the world
and somehow we can mend it like it was
we can make it like it was before
when even the horses had wings
I'm dying in a world that will die before death
because angels don't exist and kings never laugh
and I'm afraid I've forgotten I believed that there really was a world
where even the horses had wings
here am I, alone now
...there was something that I meant to do,
but it's been so long ago that I can't remember what it was...
...horses...?

duminică, 8 aprilie 2018

Casa necasă, masa nemasă

Marița lui Cristi Iftime nu e un film mare, însă e - cum să spun? - onest, tandru și îți poate da o stare de blues. Mi-a mers la suflet și mi s-a inscripționat instantaneu pe memoria involuntară, replica rostită de Costi (Alexandru Potocean) către prietena sa, în ajunul sărbătorilor de Crăciun: „De ce să trecem pe la ai tăi, că oricum nu fac altceva decât să se certe tot timpul prin tine?...” Costi știe el ce știe. Părinții lui s-au despărțit după niște ani de conviețuire (vreo douăzeci) și, după cum vom vedea, atunci când se reîntâlnesc (datorită lui, care se prezintă cu tatăl său în cabana închiriată pentru o noapte de ceilalți doi frați ai săi, unde venise și mama lor), știu să glumească, să fie politicoși. Semn de tandrețe în filmul lui Cristi Iftime: să vezi doi oameni cu trei copii mari, doi oameni care acum sunt divorțați (mai exact, spune - hâtru - bărbatul: „Maică-ta m-o divorțat!”), dar pot sta la aceeași masă fără să-și mai reproșeze neînțelegeri din trecut. Oameni care - dincolo de tot ce a fost - știu să se menajeze. Ce-i drept, reîntâlnirea a fost de scurtă durată - câteva ceasuri. Și-atunci mă întreb - apropo de prima replică pe care-am remarcat-o în Marița: cum e oare mai bine: să rămâi alături de soț/nevastă - după ce știi că dragoste nu (mai) e (și - vorba lui Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni  - nimic nu mai e), prelungind la nesfârșit un calvar (cum ni se lasă de înțeles că fac părinții prietenei lui Costi) sau să te desparți (așa  cum au făcut prinții lui Costi)? Ne putem întreba ce anume îi face pe oameni să se despartă, după ce au făcut deja casă împreună, dar la fel de bine poate să fie pricină de mirare și rămânerea laolaltă, în aceeași casă, atunci când casa de mult nu mai e casă, când masa de mult nu mai e masă. Chiar dacă pe perete - ca să te autosugestionezi - pui un goblen cu „Home, sweet home”...