joi, 27 aprilie 2017

Călăuza - esența secolului XX



După proiecția Călăuzei în cadrul retrospectivei Tarkovski la BCUT (Biblioteca Centrală Universitară din Timișoara), Simona Croitoriu, unul din cei mai pasionați fani Stalker, scria pe facebook: „Dacă ar fi să pot alege, toată viața care mi-a mai rămas aș fi doar spectator la Călăuza. Și dacă, prin acea minune în care cred cu tărie, aș fi aruncată în timpul viitor vreo trei-patru mii de ani și aș putea să iau cu mine un simbol al secolului XX, reprezentativ pentru lumile ce vor veni, aș lua Călăuza – mai mult decât un film, mai mult decât o carte, mai mult decât întregi sisteme filozofice. Andrei Tarkovski, sper să  ai parte de frumusețe în lumea în care ești! Mulțumesc!” Entuziasmul Simonei este hrănit de starea (și dorul) de veșnicie pe care o transmite filmul lui Tarkovski. Unii comentatori nu întrevăd nicio legătură între Călăuza și bucuriile necreate, veșnice. De aceea rămân sceptici atunci când se întreabă ce ar putea să însemne pentru cei de peste trei-patru sute de ani, Călăuza: „Nu îndrăznesc să-mi imaginez răspunsul. Oricum, altceva.” „Esența secolului XX!” - răspunde Simona Croitoriu. „Nu știm întotdeauna ce forme poate lua adevărul, dar drumul rămâne deschis căutarilor cu sau fără călăuză” - răspunde o voce pentru care călăuzirea e un fel de a cincea roată la căruță, că - asemenea Scriitorului și Profesorului - „căutătorul de adevăr” se descurcă și singur, înțelege și singur, poate răzbate și singur. Uitând că - fără Călăuză sau cu Călăuză - „nimeni nu are nevoie de camera aceea”, pentru că „organul credinței li s-a atrofiat”, după cum îi spune Stalkerul nevestei sale devotate, la întoarcerea acasă. Un alt comentator e de părere că adevărul se află în acea încăpere în care nimeni nu îndrăznește să calce. Doar că, dacă n-am uitat de tot de jinduirea după „focu'ncins de bucuria Sa” (Ioan Alexandru), adică a Celui mereu pomenit în filmele lui Tarkovski, putem recunoaște chiar în Călăuza semnele acelui „altceva”. Scriitorul și Profesorul se comportă fără smerenia și cumințenia cu care s-ar cuveni să se apropie de Camera Dorințelor pentru ca minunea să se producă. În măsura în care omenirea nu uită de „semnele Împărăției” (care nu este din lumea aceasta) lăsate de Fiul Omului (Calea, Adevărul și Viața), Călăuza nu-și va pierde semnificația. Într-un fel, am putea spune că doar dacă va dispărea Biserica din istorie, filmul lui Tarkovski va reprezenta „altceva” sau „orice altceva” sau o infinitate de lucruri pentru o infinitate de privitori. Așa, la fel ca finalul penultimei sale creații realizate în Italia, el oglindește - în chip apofatic, aluziv - nostalgia omului după idealul prăbușit al Bisericii...
Stalker (Andrei Tarkovski, 1979)

miercuri, 26 aprilie 2017

Sensul vieții

Vorbeam cu Theodor despre importanța de a-ți rodi talanții, de a nu-i înropa. I-am spus că pilda ar trebui înțeleasă în duh. Atunci a vrut să știe ce anume reprezintă pământul în care nepriceputul rob și-a îngropat talantul, dacă nu e pământ în sens material. N-am știut ce să-i răspund. Mai tâziu m-am gândit că poate sunt timpii morți, în care ne lăsăm distrați de felurite sirene. Așa cum talantul se cuvine și el înțeles tot în duh. Dar fiecare om are un talant? - a mai vrut Theodor să știe. De bună seamă! - l-am asigurat. Doar că aici nu ține copiatul. Dacă trișezi, te păcălești singur. Nu există duble aici, viața e una singură. E musai să descoperi - tu, pentru tine - cum stă treaba. Iar apoi să faci în așa fel încât să nu te rispiești în nimicuri. Să deprinzi cum să eviți fleacurile și cum să-ți împodobești timpul cu ceea ce e, cu adevărat, de folos. Iar acesta e însuși sensul vieții.


Bătălia din umbră

Dueliștii, filmul de debut al lui Ridley Scott surprinde esența războiului nevăzut care, în proporții diferite, se duce în fiecare dintre noi. Crucial, în acest film inspirat dintr-o scriere de Joseph Conrad, este conflictul dintre un om pașnic, bun și drept și un om care caută mereu pricină de scandal. În fond, este un conflict dintre un om fericit, care știe să se bucure de viață, și un om profund nefericit, ce se simte singur într-o lume care - în aparență numai - îi oferă de toate. Implicația Dueliștilor e că lipsa iubirii (despre asta e vorba) ori, pur și simplu, mimarea ei, te înrăiește. După cum iubirea (pentru întreaga făptură, deci și pentru vlăstare degenerate precum Gabriel Feraud, interpretat de Harvey Keitel) - cum se întâmplă în cazul lui Armand d'Hubert (Keith Carradine) - te poate salva de la înrăire (sau de la împielițare). Și câtă iubire pentru creație respiră imaginea lui Frank Tidy (director de imagine care apoi s-a orientat mai cu seamă către producțiile de televiziune, aici și el la debut)! ... Decorurile lui Bryan Graves îți fură privirea - parcă ai vedea o suită de fotograme cu tablouri din marile muzee ale lumii. Într-un fel, splendoarea imaginilor contrabalansează orbirea și vicleșugul lui Feraud, mereu pus pe intrigi, pe calomnii. După o dispută de 16 ani, în care - supraviețuind mai multor dueluri - niciunul nu câștigă, d'Hubert - care putea să-și ucidă adversarul, dar nu o face, îi spune acestuia: „De acum nu o să mai fac niciodată ceea ce îmi ceri. De acum, viața ta îmi aparține, și o să te declar, pur și simplu, mort. Fă-mi plăcerea să te comporți ca un mort. Ți-am respectat noțiunea de onoare prea mult timp. De acum tu o vei respecta pe a mea.” Ca și cum ar spune: „Retro, Satana!” Sau Giulietta Masina (în Julieta și spiritele de Fellini): „Voi nu existați!” La o privire mai atentă, „superb în plastica sa, extrem de exact în „jocul” ideilor”, Dueliștii ne încredințează că „oricât scepticism ar „funcționa” în acest sens, rațiunea poate domina și reduce la tăcere violența” (Aurel Bădescu). Altfel spus, prin alții (inclusiv prin cei asemenea lui Feraud) spre sine. Ridică ispitele, provocările, și nimeni nu se va mai mântui! - spuneau asceții din vechime. Filmul lui Ridley Scott rămâne un admirabil exercițiu pe tema binelui care - doar atunci când se hrănește din îndelungă răbdare, din cumințenia înțelepciunii - iese biruitor din bătălia cu răul.

marți, 25 aprilie 2017

Un premiu

La Iași, cu ocazia aniversării a 150 de ani de Convorbiri Literare am primit - luni 24 aprilie - Premiul pentru critică de film acordat de prestigioasa revistă ieșeană care, în noua formulă apărută din 1995 (sub direcția lui Cassian Maria Spiridon), readuce în actualitate spiritul critic maiorescian și dimensiunea identității naționale în context european. Mulțumesc Convorbiri Literare! Directorul revistei, Cassian Maria Spiridon (al cărui chip îmi amintește involuntar de Steinhardt), redactorii Mircea Platon și Marius Chelaru ne-au făcut sejurul la Iași de neuitat. Dar totul, acolo, a fost de neuitat. Îi mulțumesc lui Mircea Platon pentru invitația de a scrie pentru Convorbiri Literare. Și, de asemenea, domnului critic literar și profesor Cornel Cornel Ungureanu, care mi-a oferit șansa să vorbesc despre film la Radio Timișoara, la mijlocul anilor 90 și, zece ani mai târziu, să organizez o cinematecă la librăria Humanitas „Joc secund”. Îi mulțumesc domnului scriitor și profesor Daniel Vighi pentru invitația de a selecta și prezenta filme la Cinemateca BCUT. Și sinonimului celui care a fost actorul Dragoș Pâslaru (ieromonahulUn premiu Valerian Dragoș Pâslaru), regretatului compozitor și prieten Adrian Enescu - pentru încurajarea și îndemnul insistent de a scrie. Îi mulțumesc domnului Costion Nicolescu pentru prietenie și cuvântul înainte la volumul Pseudokinematikos 3 - Între viață și filme. Le mulțumesc lui Lucian IonicaAlin GavreliucIoan-Pavel AzapLucian MircuIonuţ MareşMihai FulgerDoinel TronaruDan VoineaVirgil BaidocIonuț Trandafirescu, Paul Slayer Grigoriu, Gratiela Benga-TutuianuDana SchiporPetrovan Paul, doamnelor  Elena Dulgheru și Manuela Cernat, lui Cristian Mungiu, Gabriela IacobCristi Iacob, Petre Nicolae, lui Daniel Voinea de la Cărturești și lui Razvan Penescu de la LiterNet.ro, domnilor Josef Demian, Nicolae Mărgineanu, Mircea CiocalteiFlorin ParaschivFlorin Andreescu, lui Andreea MedinschiRoxana MorunDaniela RațiuMihai Mardare, doamnelor Lia Vighi și Manuela Zanescu, lui Faget Ion și Cristian Sebastian de la BCUT, domnului Claudiu Arieșan, lui Romeo SzoradEden KurtasanAlex V. Cucu și - last, but not least - familiei mele pentru că - într-un fel sau altul - mi-au fost alături în proiectul Pseudokinematikos și în atâtea convorbiri cinematografice și nu numai. În privința premiilor însă, mai am mult până să-l ajung din urmă pe ... Theodor. Hristos a înviat!
Cassian Maria Spiridon, directorul Convorbirilor Literare

Sincer, bleg de bun

Galaxia iubirii - pictură de Sabin Bălașa
L-am ascultat pe Nicolae Manolescu, critic literar și Președinte al Uniunii Scriitorilor din România, adresându-se cititorilor revistei Convorbiri Literare, în Aula „Mihai Eminescu” a UAIC, Iași. Pe peretele ca un widescreen de cinema se afla o frescă în forme și culori specifice brandului Sabin Bălașa: o tânără femeie dezgolită și niște corpuri cerești printre care plutește. Lucrarea, aveam să aflu, se numește „Galaxia iubirii”. Prilejul acestei întâlniri: sărbătorirea a 150 de ani de la apariția primului număr al sus-pomenitei reviste. 
Consacrându-și cuvântarea lui Titu Maiorescu, distinsul critic (aproape) octogenar spunea, la un moment dat, că inamicul lui Maiorescu este, acum, internetul și toată babilonia sa, inclusiv zapping-ul continuu la televizor. Mai precis (pentru că Nicolae Manolescu a recunoscut că folosește și el tehnologiile moderne de scriere/citire, însă vede în internet un mijloc de comunicare - deosebit de sofisticat, de perfecționat - iar nu un scop în sine) felul idiotizant în care este el folosit. Consecința: agonia spiritului critic. Nu doar la tineri, firește. Ori miza Convorbirilor literare - cele de la începuturi, dar și seria de după 1995, reluată de actualul director Cassian Maria Spiridon - tocmai aceasta este: de a trezi și întreține spiritul critic, de a forma conștiințe. Se petrece acum, mai spunea Președintele USR, o reîntoarcere la pașoptiștii cei mult prea îngăduitori (după exigențele junimiștilor) cu non-valoarea. Dar nu la marea literatură pașoptistă (Bolintineanu, de pildă), ci la textele cu totul nesemnificative. Dacă dispare literatura, dispare - inevitabil - și limba. Treziți-vă! - au fost ultimele sale cuvinte, înainte de a preda cuvântul redactorilor de la Convorbiri Literare Antonio Patraș, Marius Chelaru și Mircea Platon. Ceva mai târziu, Nicolae Manolescu s-a referit la starea precară a învățământului, atrăgând atenția, o dată mai mult, că s-a deteriorat profund profesionalismul dascălilor. Nu doar de limba și literatura română. Nu doar elevii (și chiar studenții) nu mai citesc, dar nu citesc nici profesorii, ce resimt tot mai palid o chemare pentru activitatea lor la catedră. Despre ce spirit critic să vorbim atunci? Deși ai citit (poate că de zeci de ori) Moromeții (de exemplu), n-ai cum să te prezinți în fața clasei fără să revizuiești fișele făcute în alți ani, fără să te familiarizezi din nou - în detaliu - cu tematica, cu personajele, cu detaliile de atmosferă ale cărții etc. În aceeași zi, dar seara, în sala „Vasile Pogor” a Primăriei Municipiului Iași, cu ocazia decernării Premiilor anuale ale Revistei Convorbiri Literare, Nicolae Manolescu a dorit să precizeze că rămâne credincios ideii de a promova spiritul critic, fiind totodată sceptic față de „ideea națională”. Într-adevăr, este infinit mai anevoios să deprinzi și să folosești, neobosit, spiritul critic, atunci când te raportezi la o carte sau la orice alt produs cultural. Este mult mai greu să-ți găsești criteriile (fără de care primești totul de-a valma), să înțelegi contextul operei, să deslușești forma și fondul operei, decât să afișezi - ca-n Caragiale, ca-n viață - semnele unui triumfalism naționalist care, asemenea unui steag, nu poate ține loc de valoare, de caracter. (Asta nu înseamnă, firește, că valoarea și caracterul sunt incompatibile cu sensibilitățile față de „caracterul național”. Și nu înseamnă că venerabilul critic - care, așa cum a declarat, a publicat peste patruzeci de volume critice despre literatura română - ar fi anti-român.) Și încă ceva, a mai precizat criticul venit de la București pentru jubileul revistei ieșene: e mai bine să nu citești deloc, decât să citești din plictiseală, dintr-un moft, pentru a te afla în treabă. Pentru că atunci citești prost, fără nicio noimă, fără niciun fel de rațiune. Nu trebuie și nu poți să le cunoști pe toate. Dar atunci când vorbești, să aibă sens ce spui, să vrei să înțelegi, să cauți să eviți clișeele de gândire. Cei mai mulți însă tocmai asta fac: vorbesc ca să se afle-n treabă, nicidecum ca să înțeleagă. 
Pledoaria domnului Manolescu pentru întreținerea și cultivarea spiritului critic m-a pus pe gânduri. Mi-a amintit, involuntar, de Camil Petrescu și de a sa concluzie amară: „Câtă luciditate, atâta dramă”. Fără spirit critic, deci cumva mai apropiat de „toleranța” pașoptiștilor, poți socializa mai ușor, în această lume interesată mai mult de palavre decât de convorbiri. Small talk-ul ți-e mai la-ndemână. Te faci că-ți pasă, chiar dacă - mereu mintea-ți zboară în cu totul alte părți și - asemenea Scriitorului din Călăuza - din tot universul nu te interesează decât un singur lucru: propria ta persoană. De aceea îți și vine lesne să spui celorlalți ceea ce știi că le face plăcere. Te bagi ușor sub pielea lor. Te joci cu vorbele. Epatezi. În ceea ce mă privește, este exact ceea ce nu știu (și nici nu vreau să învăț) să fac. Viața îmi pare mult prea scurtă ca să merite efortul. Și atunci se declanșează blocajul de comunicare. Uneori, în momentele când combinațiile chimice din creier sunt favorabile avânturilor optimiste, cred că ceea ce - după mintea mea - pare „nemântuibil” poate fi - undeva, cândva - mântuit. Adică „exorcizat”, transfigurat, vindecat de amărăciunea singurătății - starea care, atunci când e acut resimțită, ne împinge în pragul celei mai cumplite disperări. Poate chiar și prin bomba atomică a vorbei mele de bine, atunci când îmi țin mintea în iad (inclusiv în iadul gândurilor mele), dar fără să deznădăjduiesc. Cam la așa ceva mă gândeam și acum treizeci de ani, când am citit pentru întâia oară versurile lui Lucian Avramescu:
sincer, bleg de bun
gata să mă cheltui ca o damigeană
din care beau toți fără să le pese
că alcoolul ei 
se poate termina într-o zi,
bucuros să-mi număr cuiele din palmă
așa cum alții își numără sutele

aiurit, sincer, 
gata să-mi dau cămașa de pe mine
unuia mult mai bine îmbrăcat
și care oricum
nu suferă de frigul întâmplării
pun umărul întotdeauna
la osia căruței intrate în șanț
nu pentru că iubesc circulația fluentă
ci pentru că am convingerea neroadă că 
sângele aproapelui meu 
este combustibilul cel mai prețios
al acestei lumi


luni, 17 aprilie 2017

Simțul realității



Am auzit la Radio România o istorioară despre un preot care fusese vizitat de un om în vârstă – un negustor nebotezat, certat cu Biserica. Avea ceva pe inimă și, în amurgul vieții, a dorit să stea de vorbă cu un preot. Acesta, cu multă amabilitate, i-a oferit un scaun. Mai avea niște treburi și l-a poftit să se așeze până când avea să le isprăvească și să-l asculte. După ceva vreme rămaseră doar ei. Negustorul îi spuse preotului că nu înțelege defel cum trebuie să primească, în mintea sa, Învierea Domnului. Preotul îi oferi o serie de argumente biblice până când, la un moment dat, negustorul îl întrerupe și-i spune: Vreau să mă botez! Surprins, preotul îl întreabă dacă l-a convins argumentarea lui. Nicidecum – spune negustorul. Ceea ce m-a convins a fost gestul tău, simplu și firesc, de a-mi oferi un scaun ca să nu obosesc așteptându-te... Povestea auzită la radio mi-a amintit de Serghei Bulgakov, care spusese că Ortodoxia nu l-a convins, ci l-a sedus. Așa cum, pe evreul Nicolae Steinhardt îl vor fi sedus clopotele bisericii din Pantelimonul copilăriei sale, cum îl va fi sedus blândețea purtării atâtor cuvioși în închisorile unde – la nici 48 de ani împliniți – a primit botezul ortodox. 
Erland Josephson în Sacrificiul
L-am auzit, în Duminica Învierii din acest an, pe Părintele Valerian Dragoș Pâslaru vorbind într-o emisiune TV despre moștenirea uitată a omenirii: bucuria luminii adusă de Cel Care cu moartea, pe moarte a călcat. Și m-am gândit la inscripția de pe lăcașul unde, fără nicio segregare în „pentru morți” și „pentru vii”, se aprind lumânări depomenire, la mănăstirea Cebza: „Erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; ca fii ai luminii umblați!”. Conștiința acestui gând – că iadul nu mai există – e de ajuns ca să  înțelegem că nimeni nu ne poate face niciun rău decât și numai cu voia noastră. De aceea numai și numai de noi ar trebui să ne fie frică. De „omul din om”. Putem ajunge la măsura aceasta – dacă nu ne risipim în palavre, dacă nu ne împrăștiem gândurile, dacă înțelegem că războiul – nevăzut – nu ne lasă timp să ne ducem „la vatră” aici, pe pământ, ci doar acolo sus, pe plaiurile sfinte. Dacă, mai ales, putem să ne socotim curați cu inima și să spunem – asemenea mujicilor din Rubliov, în catedrala asediată de tătari: „Cu noi este Dumnezeu!”. Noi însă luăm partea lui Alexander din Sacrificiul, personajul tarkovskian cuprins de o „frică bolnăvicioasă, animalică”. Într-adevăr, atunci când iubirea s-a împuținat, ceea ce râmâne este nu atât moartea, cât frica de moarte. Lumea în care trăim, se lamentează același Alexander în sus-pomenitul film, este o „civilizație construită pe forță, putere, frică, dependență”. Există un antidot la risipirea noastră: metanoia, pocăința, despătimirea. Lucrul cel mai complicat, spune Părintele Valerian, din câte există. Dacă ni-l asumăm, ne vom putea elibera de frica noastră – de real, nu de ireal. Blamăm moartea și o considerăm „irațională”, însă noi nu cu „irealitatea” ei suntem în gâlceavă, ci – la fel ca personajul chirurgului din Faleze de nisip – cu realul. „Ți-ai pierdut simțul realității!” – îl dojenește Ștefan, amicul său fotograf. Miza antidotului tocmai aceasta e: redescoperirea și trăirea ... realului. Adică venirea în fire.