vineri, 18 ianuarie 2019

Arhipelagul Săucan

Textul Arhipelagul Săucan a fost publicat în revista „Convorbiri literare” nr. 12, 2018 și constituie un capitol din volumul Mircea Săucan, geometrii poetice, în curs de apariție la Ed. Noi Media Print
Mircea Săucan (1928 - 2003)
Există, în cinematografia românească, doi regizori dintr-o bucată, chiar dacă nu din aceeași bucată. Unul e Lucian Pintilie, altul e Mircea Săucan. Unul - în ciuda unei paranteze de douăzeci de ani în care, cu o singură excepție (De ce trag clopotele, Mitică?), nu a avut voie să mai filmeze în România - e de cursă lungă (peste 40 de ani de activitate cinematografică și teatrală), altul e strivit sub vremi (a fost activ doar un deceniu și jumătate). Prin al doilea film al său (Reconstituirea), Pintilie avea să fie - în România - un începător al unui tip de cinema ce polemizează cu tot ceea ce era „prost, formal, caduc, epigonic” în opera sa de debut (Duminică la ora 6). După ce abandonează faza inițială a experimentării decalajelor sonore, a neconcordanţei imaginii cu sunetul, a momentelor eminamente cinematografice de retrospecţie, cel dintâi „furios” al cinemaului românesc așază piatra de temelie a cinema-ului frust, „extrovertit și vocal” (Iulia Blaga), realist și asumat-grosier. Va rămâne credincios acestei poetici chiar și după schimbarea de paradigmă din 1989, când - la capătul unui „exil royal” de aproape 17 ani, în care a regizat un singur film de televiziune (în Iugoslavia), adaptarea după Caragiale interzisă până în 1990, teatru și operă în Europa și Statele Unite - se va întoarce în România pentru a-și lua revanșa cu brio față de cinema - ca regizor, scenarist și producător. În absența sa, câteva filme de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase și Ada Pistiner îi continuă demersul realist. Prin cele doar patru lung-metraje și alte câteva mediu-metraje, Mircea Săucan rămâne cineastul-poet preocupat constant de dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică. Spre deosebire de Pintilie, Săucan are un predecesor, în cinema-ul românesc: Viața nu iartă (de Iulian Mihu, Manole Marcus). La fel ca Pintilie, Săucan, după filmul de debut (Când primăvara e firebinte), abandonează și el un anume conformism tematic, slujind cinema-ul cu cele mai insolite mijloace de expresie, printr-o neobosită căutare a unui țărm nesfârșit de fantasme și adevăruri. Din țărmul viselor sale ne-a rămas, după schimbări de paradigmă și ideologie, o estetică a ambiguității, un arhipelag pe care - dacă dorim, dacă suntem pregătiți - putem afla calea spre frumusețea uitată a vieții. 
Mihai Pălădescu & Margareta Pogonat în Meandre (1967)
Pe Mircea Săucan l-am descoperit în 1990, la TVR, pe atunci „Televiziunea Română Liberă”, într-o dimineață când așteptam difuzarea altui film programat inițial. Și, deodată, pe ecranul televizorului alb-negru (cum era și filmul), am văzut scris, cu litere mari, MEANDRE. Am stat nemișcat un ceas și jumătate, până la terminarea genericului final. Am fost, pe rând, intrigat, uluit, fericit să descopăr, să adâncesc sensuri nebănuite  ale faptelor aparent banale. Primisem, la ceasul dintâi al întâlnirii mele cu Săucan, o neașteptată infuzie de prospețime, de libertate. Libertatea TVR era agățată, ostentativ, doar în siglă. Libertatea Meandrelor venea, parcă, dintr-o altă lume. A unui cinema înrudit organic cu muzica, poezia și epifania, cum înâlnisem doar la Tarkovski și, ocazional, la Veroiu și Pița. Până la jumătatea filmului n-am înțeles mai nimic. Abia când - tot fără dialog, doar cu un amalgam de sunete stranii ce evocau viața interioară zbuciumată a personajelor - am văzut a doua oară scena despărțirii din gară, mi-am zis că va urma și o altă reluare. Așa a și fost. Spre final, scena se reia abia a treia oară cu - în fine - dialog. Tot astfel se dezvoltă, în ultima secvență, scena de pe plajă (reluată și ea în post-generic), încheiată cu o exuberanță din care aveam să hrănesc aproape treizeci de ani: „Și fericirea și adevărul și iubirea există, nu sunt minciuni!” - îi spune bărbatul matur (Mihai Pălădescu) adolescentului (Dan Nuțu) care, până atunci, s-a îndoit de existența lor. (Replica amintește de ultimele trei cuvinte din Jurnalul unui preot de țară, de Robert Bresson: „Totul e har!”) Din iubire și de fericire, adolescentul se oferă să-i dea la schimb celui care tocmai l-a eliberat (de spleen, de urât, de prematura lipsă de sens) marea, plaja, soarele. „Sunt ale tale?” - îl întreabă atunci bărbatul matur? „Daaa!” - îi răspunde adolescentul aflat la vârsta primei iubiri, când simți că toată lumea este a ta. Sfârșit. Sau, poate, începutul unei mari iubiri. Pentru Meandre și pentru puritatea solitară a poemelor de dragoste deghizate de Săucan în patru-cinci filme. Totul, în Meandre, pare dintr-o altă lume. De pe o altă planetă cinema. Alice Mănoiu (Almanah Cinema 1979): „Meandrele lui Săucan rămân și astăzi o operă-unicat. Fără ele evoluția cinematografului românesc, ca artă, nu și-ar fi verificat posibilitățile.” Peste mulți ani aveam să descopăr câteva antecedente din cinema-ul românesc - Anotimpurile lui Stiopul, Gioconda fără surâs de Malvina Urșianu - însă, cum tonul face muzica (sau cinema-ul), trece ecranul doar cel care găsește tonul potrivit. Săucan îl găsise. 
Dan Nuțu & Ileana Popovici în Suta de lei (1973)
A doua întâlnire cu Săucan, tot la TVR, s-a numit Suta de lei, un film despre s-a vorbit extrem de puțin, până în 1990. Despre scandalul care a avut loc după terminarea montajului și despre contra-premiera cu o variantă radical diferită de viziunea regizorului, nu s-a pomenit nimic în presa vremii. Meandrele fuseseră citate pentru modernitatea limbajului, pentru insolitul expresiei audio-vizuale. De Suta de lei  aproape că nu auzisem. Am fost din nou intrigat, iar câteva scene reluate (tot de trei ori) mi-au dezvăluit noi sensuri. Aveam să le descopăr și mai mult în anii care au urmat, revăzând de multe ori filmul (apucasem să-l înregistrez pe o casetă video). Am aflat apoi că e varianta de autor, interzisă și arbitrar mutilată de cenzură, pentru a fi difuzată, doi ani mai târziu (atât a durat și amânarea premierei Meandrelor) într-o versiune de nerecunoscut. Dar ceea ce văzusem eu în 1990 era chiar „nebunia” lui Săucan, pricina unui scandal de proporții, în urma căruia negativul a fost ars, iar directorul filmului (care mereu îl sprijinise pe regizor) a făcut infarct și a murit de inimă rea. Atunci am descoperit-o pe actrița de film Ileana Popovici. O știam (inclusiv ca ilustrator muzical) doar din câteva filme „de acțiune” de Sergiu Nicolaescu și abia peste câțiva ani aveam să o văd și în Reconstituirea (interzis până în 1990) și Filip cel bun. Rămâne și partitura lui Ion Dichiseanu care, pentru prima oară e doar Ion Dichiseanu, iar nu un super-erou. În Suta de lei nu e nici măcar erou. E doar un actor de pe care măștile se deslipesc, descoperind un chip fără chip. Rămâne, în fine, și partitura muzicală scrisă pentru film de Anatol Vieru, o muzică extrem de pregnantă, copleșitoare, cu reverberații tragice, ca un alter ego al psihologiei personajului jucat de Dan Nuțu. Ea rămâne însă doar în copiile-pozitiv nedistruse ale filmului. În varianta cenzurată, trunchiată, masacrată nu a rămas. Nici nu avea cum. De aceea a fost - în totalitate - înlocuită de o abundentă ilustrație muzicală soft jazz, inofensivă și ineficientă. În Suta de lei, Dan Nuțu face rolul cel mai bun din întreaga sa carieră în cinema. Petru, personajul său e un fel de zurbagiu (inofensiv, în fond) fără domiciliu stabil, un parazit și un hoinar ce trăiește de azi pe mâine din ce i se dă, din ce pică. La fel ca Vuică din Reconstituirea lui Lucian Pintilie, refuză categoric să fie înregimentat în sistem și nu se bagă nici măcar păzitor la porci (precum Mitu, personajul principal din Terminus paradis al aceluiași Pintilie). Un „smintit” și un „nebun pentru (întru) libertate” (cum, în Jurnalul fericirii, scria Nicolae Steinhardt despre cel ce adoptă a doua soluție de ieșire dintr-un univers concentraționar), un imun. Același Steinhardt: „Legiuitorii nu au ce-i lua, după cum nu au ce-i oferi”. Rostește adevăruri supărătoare pe care alții nu-și îngăduie nici măcar să le șoptească. „Ei cât fură?” - își întreabă fratele mai mare și celebru, care-l dojenise pentru că a furat o conservă cu sardele dintr-o alimentara. Ei, adică „oamenii tăi cinstiți”. „Ucid sute de milioane și nimeni nu le cere socoteală…”. Petru e un fel de „jidov rătăcitor”. Pentru că „habar nu are de zgardă și e liber, liber, liber” (Steinhardt, Jurnalul fericirii), avea să i se pună cătușe până când românii - în decembrie 1989 - își vor lua „rația de libertate”. A fost iertat doar celălalt Petru, un fel de Petrișor moralist („Vreau să ridic prin puterile mele, să fiu curat! Curat și demn!”), așa cum - fără câteva secvențe căzute la montaj (plimbarea pe câmpul cu oi, de exemplu) și împreună cu câteva scene filmate suplimentar și arbitrar, străine total de concepția regizorală (scene ce acuză apăsat de moralizator alergarea după „faimă goală și câștig”, dar și părinții care nu-și educă bine copiii) - avea să supraviețuiască în versiunea trunchiată și „corectată politic”, cu o coloană sonoră ce emascula filmul. 
Eugen Popiță & Marina Voica în Țărmul n-are sfârșit (1963)
Atunci, în zorii „tranziției” începute în decembrie 1989, am văzut și Când primăvara e fierbinte, debutul lui Săucan în lung-metraj. În aparență, un film despre „facerea lumii” după „noua învoială” a tiparelor comuniste. Care, în realitate, n-a fost deloc o „învoială”, ci o siluire de proporții, o colectivizare forțată. Starea de primăvară din filmul lui Săucan trimite însă spre iubirea cea mare, ce nu poate fi tăiată cu niciun cuțit. În miezul acestui film despre „împroprietărirea țăranilor” (după care - dar asta nu se mai spune în filmele vremii - a urmat desproprietărirea lor și transformarea satului într-o colectivă a planurilor impuse și a falselor raportări) se află nucleul unui film de dragoste. În Țărmul n-are sfârșit (al doilea lung-metraj al regizorului, niciodată difuzat până în 1990, pe care aveam să-l văd abia în 2017, la Cinemateca Română din București), Săucan a eliminat cu desăvârșire balastul ideologic. Scenariul preamărea izbânzile iluzorii ale reformei agrare din Dobrogea, ori ceea ce a rămas în film e doar o poveste de dragoste, o „mare iubire” filmată cu ochi de copil. Martorii acestei îndrăgostiri ca o nesfârșită plutire sunt chiar niște copii. Un bebeluș ce abia învățase să meargă deschide și închide filmul. Tarkovski (cel din Compresorul și vioara, din Coplăria lui Ivan) e prezent în Când primăvara e fierbinte și Țărmul n-are sfârșit. Așa cum ecouri din vechea civilizație eclezială se întrezăresc deopotrivă în Andrei Rubliov și Meandre. Crezul lui Tarkovski din Sculptând în timp este și crezul lui Săucan: „Mi se pare că rostul artei este să pregătească sufletul omenesc pentru perceperea binelui. Sufletul se deschide sub influenţa unei imagini artistice. Nu-mi pot imagina o operă de artă care îşi propune să facă ceva rău. Ţelul meu este să fac filme care să-i ajute pe oameni să trăiască. ... Arta ajunge până în adâncurile sufletului omenesc şi îl lasă pe om fără apărare în faţa binelui.”
Mircea Bașta & Eugenia Bosânceanu în Când primăvara e fierbinte (1961)
Mai mult decât orice alt cineast din România, Mircea Săucan a fost și rămâne un caz aparte. El este însăși excepția, excluderea, omisiunea, repudierea. Mai mult decât alte filme eminente din România, cele câteva scurt-, mediu- și lung-metraje de autor pe care a apucat să le termine (dar nu să și le vadă proiectate pe ecrane, în atenția criticii și a spectatorilor atenți, așa cum - datorită tematicii și radicalismului mijloacelor sale de expresie - meritau cu prisosință) se aseamănă acelui discurs poetic - obscur, impenetrabil, de nepătruns - despre care, în Mauvaises pensées et autres, Paul Valéry spunea că radiază o lumină solară. Geometriile sale poetice caută nu să „îndestuleze” (ori să „desfete”) vederea, ci - prin confruntarea cu nevăzutul - să o „elibereze”, arătându-i privitorului că limitele posibilului sunt mult mai largi decât par. Imaginile gândite și construite de Săucan sunt iconice în sensul atribuit icoanelor bizantine. Ele nu atât „reprezintă” (ca tablourile religioase), ci caută „prezența” printr-o deșteptare autentică a simțurilor, prin conectarea la o anumită logică lăuntrică a celor văzute și auzite, a neobișnuitelor combinații audio-vizuale ce duc spre mări de sub (aparente) pustiuri (de sens). Polifoniile vizuale rămase de la Mircea Săucan au și ele rol de „mijlocitor  în urcușul către lumina cunoașterii”, invită la contemplație, la exersarea unei considerabile strădanii de a înțelege. Presupun, mai ales, o continuă lepădare de sine (dublată de o predare de sine) și o depășire a limitelor privitorului (care, dintr-un simplu beneficiar devine un prolific producător de sensuri)  pentru a intra în taina paradoxului săucanian. 


vineri, 4 ianuarie 2019

Once a catterpillar, now a butterfly

Botezul Domnului de Andrei Rubliov
Apropo de praznicul Bobotezei. Și apropo de insistența obositoare a celor ce nu admit botezul pruncilor. Care ar fi atunci, la capătul celălalt, atitudinea potrivită, dacă pretenția celor care nu recunosc decât „conștientizarea” gestului (potrivit textului scriptural, care spune: „Credeți și vă botezați!”) e neîntemeiată? Grăbirea cu orice preț a botezului sau respectarea cu strictețe a celor 40 de zile? De fapt, asta se și face, la scară largă. Evident, nu doar pe meleagurile noastre. Să fie acesta cugetul Bisericii? Adică numai să iasă la număr, așa, în cantități industriale? Cu cât trece mai mult vremea, îmi pare tot mai lămurit că, dacă se procedează astfel, se pierde din vedere ceva nespus de important: faptul că rostul datinii cu pricina este intrarea în obștea celor care e de presupus că au ales - mai devreme sau mai târziu - să-și îmbisericească viața. A celor care nu consiseră Biserica o relicvă, o formă fără fond, un apanaj al „trecutului obscurantist”, o mumie. Ci, dimpotrivă, a celor care își trag seva bucurie din Biserică, a celor care - în mijlocul vremurilor celor mai absurde, a rinocerizărilor celor mai înnebunitoare - încearcă să deslușească, să deprindă cugetul Bisericii. Adică discernămîntul. Care, ce-i drept, e cel mai anevoie de dobândit. Poate de aceea se împotmolesc cei mai mulți în legalisme și formalisme ce țin de „vechiul legământ” (ori în pietisme desprinse parcă din însăși spiritul telenovelistic) și sunt (sau ar trebui să fie) cu totul străine de „vestirea cea bună”...
Poate pătrunde bucuria „făpturii celei noi” - a fluturelui ieșit „din apă și din duh” dintr-o omidă pentru a fi atras de focul care-l va mistui - în textura celei mai populare dintre arte, Filmul? Dacă ar fi să aleg din cele câteva filme (nu multe, dar mai multe decât ne putem imagina) care au izbutit să cinematografieze „nevăzutul” din povestea îmbisericirii (botezului) unui adult (ori dificultatea acestui proces, acestei deveniri), m-aș opri la Hadersfild (al sîrbului Ivan Zivlovic), la După dealuri (al lui Cristian Mungiu), la Ultima zi (de Gabriel Achim). La, evident, Andrei Rubliov, Călăuza și Solaris ale lui Tarkovski. La Jurnalul unui preot de țară de Robert Bresson. Dar și la Kurosawa sau Mizoguchi. Dar și la Tenghiz Abuladze. La - cum să nu! - Sieranevada lui Cristi Puiu (precum și la filmul său inspirat din Povestire despre Atihrist de Vladimir Soloviov). La - de ce nu? - O umbră de nor (de Radu Jude), la Viridiana și Nazarin și Simion al Deșertului (de Louis Bunuel), la Ida (de Pawel Pawlikowski), la Lăcașul îngerului (de Nikolai Dreyden). Sunt semne ale bucuriei, ale împărăției ce „nu e din lumea aceasta”, pe care - conștient sau mai puțin conștient, iar aici inconștiența e de preferat - mai sus-pomeniții cineaști le-au captat și le-au comunicat printr-un limbaj propriu artei pe care o slujesc (sau e de presupus c-o slujesc). 

miercuri, 2 ianuarie 2019

So far away, so close

Stalker (un film de Andrei Tarkovski)
În Corespondență de la un colț la altul (Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2013)Viaceslav Ivanov (1866-1949) și Mihail Gerschenson (1867-1925) sunt două spirite pe diagonală. Nu doar la propriu (căci stau o vreme, în anul 1920, în una și aceeași cameră a unui sanatoriu moscovit, însă la la extremitățile unei diagonale), ci și - mai ales - la figurat, în privința atitudinii față de viață, față de cultură, nemurire, sens etc. Unul proslăvește legea iubirii înscrisă în om, potrivit psalmului „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da sfântului Tău să vadă stricăciunea”. Crede, în rând cu evanghelistul, că grăuntele de grîu, dacă moare - doar dacă moare! - mult rod va aduce. Se hrănește din acea credință care transcende cultura, pentru că (de la Reformă încoace) cultura „a devenit atee în principiul ei”, închizându-l pe om în sine însuși. Credința, adică „renunțarea principială la căderea în păcat a culturii”, este exclusiv „cultura duhului” care însă, nu uită să precizeze, suflă pe unde voiește. Celălalt este tulburat de omul modern care, apăsat de moștenirea culturală a atîtor veacuri, nu mai e în stare să se înalțe spre absolut: „chiar dacă posedă credința, ea e părtașă la soarta tuturor stărilor lui de spirit: e molipsită de reflecție, depravată și neputincioasă”. Dialogul lor, corespondența lor „de la un colț la altul”, îmi amintește de tensiunea din Stalker între Călăuza entuziastă (și purtătoare de o „fericire amară”) și Profesorul blazat (și bolnav de „respingătoarea tristețe” a celui care - cum spunea Goethe - nu e decât „un trist oaspete pe tristul pământ”).
Mă gândesc la copilăria pe care o invocă și Călăuza în apologul tarkovskian atunci când vorbește despre ceea ce e dur și sortit morții, în contrast cu frăgezimea tinerelor vlăstare, pentru că numai ce e vulnerabil, plăpând poate să învingă. Mă gândesc că numai un copil - fără să se mire, ca pe cel mai firesc lucru cu putință - ar primi minunea învierii cuiva din morți (cum se întâmplă în filmul Ordet  Cuvântul lui Carl Theodor Dreyer). Doar un copil cu inocența încă nepervertită (de cultura sofisticată) ar intra în vorbă cu tatăl sau bunicul său întors, ca prin minune, de dincolo de „acel hotar”.  Ceilalți, care nemaifiind copii „au murit de mult” (Constantin Brîncuși), ar primi o astfel de „întoarcere din iad” cu răceală și indiferență, cum ni se grăiește în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Sau nu tocmai. Pentru că mai există și un Charles Dickens care, în Poveste de Crăciun ne arată că metanoia e totuși posibilă. Că, așa cum se spune și în Pateric, omul se poate mântui în ceasurile unei singure zile sau chiar într-un singur ceas. Totul ține de starea interioară a fiecăruia. Stalker: „Totul depinde de noi, nu de Zonă”, cu Camera Miracolelor cu tot. „Omul când se gîndește la trecut devine mai bun...” - spune Călăuza. „Mi-e greu să cred că aș deveni mai bun dacă m-aș gîndi la trecut!” - îi răspunde Scriitorul, care nu dorește să treacă pragul acelei camere. Și nici nu dorește să ceară nimic pentru că e străin de crezul împărtășit, cu un veac în urmă, de Viaceslav Ivanov: „Dumnezeu mă va învia din morți pentru că El este bun cu mine. Eu Îl recunosc în mine, ca pe o obscură matrice zămislitoare ca pe ceva veșnic superior, prin care se afirmă ceea ce e mai bun și mai sfânt în mine... Dumnezeu nu numai că m-a creat, ci mă crează neîncetat și va continua să mă creeze. Pentru că, desigur, dorește ca și eu să-L creez în mine și de acum înainte, așa cum L-am creat până acum. Nu poate exista vreo pogorâre fără primire voluntară; într-un anumit sens, cele două acte au aceeași valoare, iar cel ce primește devine egal în demnitate cu cel ce se pogoară. Dumnezeu nu mă poate părăsi dacă eu nu-L părăsesc.” Tarkovski, vorbind despre tema din Stalker: „Demnitatea omului”. Cum ar veni, Zona (sau viața, totuna) este, pentru ființa zisă om, un test prin care omul fie se păstrează, fie se zdrobește.

duminică, 30 decembrie 2018

Zig-zag prin 2018

Nici după primii 50 de ani de viață n-am învățat să privesc cu suspiciune (pentru că, vezi Doamne, e „profană”) lumea fantasmelor și adevărurilor din cărți, filme, piese de teatru, din muzică - arta cea mai abstractă, cea mai puțin materială. De aceea, și în 2018, vizionările (film, teatru), lecturile sau audițiile muzicale au fost tot atâtea prilejuri de bucurie și de întâlnire - în diferite chipuri - cu poezia. Mă îngrozește lumea naturii, doar a naturii, fără pecetea gândului omenesc. Mai exact: a gândului omenesc îndeajuns de liber să lase duhul să sufle pe unde voiește. Deși, dacă omul ar lua-o de la început, ar descoperi - până la urmă - oglinda poeziei. Da, numai că ea, poezia, este - pentru cei mai mulți - fie o lozincă, fie un prilej exclusiv de distracție, de divertisment.  
Labirint - grafică de Klara Tamas
Unul din primele filme văzute în 2018 a fost Marița lui Cristi Iftime. Nu sunt sigur c-o să mi-l amintesc peste ani, dar sigur nu voi uita finalul, când Ana Ciontea dă să se ducă după fostul ei bărbat (acum reînsurat), șoferul „Mariței” (mașina întregii familii înainte de destrămare, o Dacia 1300 ajunsă în stadiul de rablă), a doua zi după reuniunea de familie (la o pensiune din nordul Moldovei) aranjată de unul dintre feciori. Și mi-a mai plăcut felul în care o familie este reunită fie și pentru câteva ceasuri. E ceva amărui în povestea lui Iftime, chiar dacă e presărată cu replici haioase în grai ardelenesc. 
Marița 
Din Pororoca lui Constantin Popescu jr. mi-au rămas în minte mai cu seamă secvența „exploziei” din bucătărie (susținută în forte de Iulia Lumânare) și metamorfoza lugubră a personajului jucat de Dragoș Bucur. Și căința acestuia pentru clipele când își dojenise prea aspru copilul dispărut (răpit) într-un parc, într-o clipă de neatenție. 
Cartea monahului Daniel Cornea (✝ 2017) Cinema-ul, o lectură îmbisericită m-a bucurat enorm, mai cu seamă pentru premisele sale teoretice și mai puțin pentru analizele aplicate câtorva filme. (În primul rând datorită selecției filmelor comentate.) Ideea rămâne: nu sunt pregătiți pentru o asemenea abordare nici criticii (teoreticienii) de film „progresiști”, „nebisericoși”, „emancipați”, nici cinefilii „bisericoși”. Din motive diferite, și unii, și alții consideră că cinema-ul nu are nevoie să fie abordat din „tinda Bisericii”. Și unii și alții pierd din vedere că cinema-ul nu e cu nimic mai puțin vrednic a fi abordat din perspectivă iconologică decât pictura. 
O mare bucurie a fost descoperirea cărții lui Ivo Andric, E un pod pe Drina.... Un poem epic în proză ce se întinde pe parcursul a (circa) patru sute de ani. Epoci istorice, mentalități, culturi, povești, tipologii, destine tragice. Un tur de forță prin câteva sute de ani care au transformat în profunzime o anumită parte a Europei în care se întâlneau cultura creștin-ortodoxă, mozaică și islamică. Și în care - încet dar sigur - pătrunde duhul lumii noi, deopotrivă „reformată”, „iluministă”, „democrată” și  „totalitară”.
Conferința în memoria Pr. Teofil Pârâian, care l-a avut invitat la Palatul Baroc pe savantul Basarab Nicolescu (stabilit la Paris, după 1968), avea să aducă noi probe în sprijinul ideii că, pentru adepții „evlaviei populare” (ce nu sunt deloc puțin numeroși), știința e o pierdere de vreme. Savantul român în zadar încerca să vorbească despre „terțul exclus”, despre pericolele care amenință omenirea, că a primit, cum spun englezii, a cold shoulder. Ceva de genul, noi avem credința neclintită în Iisus Hristos, să fie acolo la ei, în „acel Apus”, oamenii de știință, pe noi să ne lase-n pace să mărturisim „dreapta credință” ș.a.m.d.  
Basarab Nicolescu
La Teatrul Maghiar din Timișoara am văzut Buzunarul cu pâine de Matei Vișniec, un spectacol regizat de cei doi actori-interpreți. Am rămas cu ploaia de cubulețe de anafură de la final. De ce anafură? Pentru că ultima replică sună așa: Degeaba arunci unui câine căzut accidental într-o fântână bucăți de pâine. Dacă nu te recunoaște de stăpân, tot va muri. Mult nu-ți trebuie să pricepi că și omul moare (înainte de moarte) atunci când e nerecunoscător (chiar dacă plouă cu bucăți de pâine din cer), când nu-L recunoaște pe Dumnezeu drept Stăpân. 
Yami Distrikt, spectacolul lui Kokan Mladenovic (a mai montat, la TMT, Opera cerșetorilor, Sonetul 66) din Serbia e o privire ironică la adresa globalizării și a tranziției de după războiul civil din fosta Iugoslavie. Același regizor a mai fost prezent pe scena TMT (în cadrul festivalului regional) cu Norul cu pantaloni, o satiră pe tema crizei teatrului în lumea contemporană. 
Yami Distrikt
Am revăzut O vară de neuitat într-un bar din Piața Unirii, în deschiderea Festivalului Filmului European. Câteva săptămâni mai târziu, Lucian Pintilie avea să plece spre Câmpiile Alizee. Dar nu oricum, ci după rânduiala Bisericii. (Am înțeles că s-a ocupat de îngropăciune Marie France Ionesco.) În fond, când - vorba Mariei Tănase - ești creștin botezat, aceasta e calea spre „terminus paradis”, apropo de titlul filmului său din 1998. Uite că Pintilie de Cuvânt n-a fost lăsat. 
Lucian Pintilie
O mare surpriză avea să fie distincția de „cel mai fidel spectator în 2018” acordată de directorul TMT, imediat după reprezentația cu Incendii (regia Radu Alexandru Nica), pe care sper să-l revăd în februarie 2019.  
Theodor a cântat în Serbia (la Smederevo, în Serbia) și la San Bartolomeo al Mare (în Italia, lângă San Remo). A luat, la ambele competiții, premiul întâi. Cumva, ne-a ocrotit pașii prin San Remo și în împrejurimi, Mircea Veroiu (care - pentru Duhul aurului, în 1974 - fusese premiat la Bergamo, unde am zburat, și - pentru Adela, în 1985 - la San Remo), despre care am reușit să public un album la Editura Noi Media Print. Ceasurile petrucute la Bussana Vecchia (o stațiune de munte, părăsită acum 200 de ani după un cutremur, repopulată de artiști plastici în ultimii 20 de ani), dar și cele petrecute la Antibes (împreună cu Ramona Pavel) au fost de neuitat. În decembrie, Theodor și Ioan au cântat la pian în cadrul unui concurs la Liceul de Muzică. Au primit Marele Premiu și, respectiv, Premiul întîi.
La biserica rusească din San Remo
Îmi amintesc cu plăcere de serile petrecute cu dl Laurențiu Damian și cu dna Dana Duma în timpul CEFFT, unde - la Aula Magna - am lansat volumul despre Veroiu. Au fost la proiecția cu Fefeleaga o serie de prieteni, alături de doamnele Victoria Cociaș și Melania Oproiu. 

Tot la TMT am văzut Avalanșa, impresionant jucat în șoaptă de actori. Neobișnuit de ascetic, de profund uman, despre - între altele, nevoia de a te opune datinilor atunci când respectarea lor anulează libertatea și chiar demnitatea omului. 
Avalanșa la TMT
La început de octombrie l-am condus pe ultimul drum pe Ion, bunicul copiilor noștri. Când scriu, îmi amintesc de Steinhardt (cel din Jurnalul fericirii): „Toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Numai suferința nu. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da’ de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, orșicând proaspătă.”
Bunicul Ioan
Câteva săptămâni mai târziu s-a stins și directorul de imagine Călin Ghibu (Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Vânătoare de vulpi, Glissando, O vară de neuitat, Terminus paradis). 
Călin Ghibu
Am avut privilegiul să văd, în avanpremieră, filmul făcut de Cristi Puiu după Povestire despre Antihrist de Vladmir  Soloviov. Și am descoperit un cineast în toată puterea cuvântului, a cărui prezență și al cărui interes pentru cele nevăzute, pentru „cele de pe urmă”, aproape că mă obsedează. Premiera acestui film va fi, pentru mine, evenimentul cinematografic din 2019. 
Criti Puiu
Am văzut (într-o sală goală de mall) Alice T. și mi-am amintit de 4,3,2 al lui Mungiu. Pentru că ambele vorbesc (deloc moralizator, deloc didactic) despre responsabilitate. La filmul lui Mungiu sălile au fost pline, cred, și datorită premiilor și recunoașterii internaționale. Fără să spargă tiparele (cum s-a întâmplat cu 4,3,2), filmul lui Radu Muntean - despre vârsta adolescenței rebele, despre nevoia adolescentului de afecțiune, de înțelegere, despre „toată lumea din familia noastră” (mai exact: despre lipsa unui sentiment de apartenență la o familie), despre indiferență și superficialitate - merita mai mult decât un spectator în sală. A rulat doar șapte zile. Probabil cu sălile mai mult goale. De neuitat ultima scenă, cu acel eco-surpriză (dar era, oare, o surpriză?) pe un monitor care - după câteva secunde - intră în stand by. 
Alice T.
Filmul danez The Guilty a strâns ceva mai multă lume. Uciderea unui bebeluș (chiar dacă e doar descrisă la telefon) e mai vandabilă și mai de interes decât pruncuciderea (Alice T), care, pentru mulți nici nu e ucidere. 
Vinovatul
Din nou la TMT, pentru o premieră de toamnă-iarnă: Depravarea. Bine povestit de un actor devenit regizor. Și bine jucat - doi interpreți sunt la debut, la TMT. O elegie luminată de iubirea jerfelnică. de iubirea aceea despre care scria Ap. Pavel în 1 Corinteni 13. 
Depravare
Mi-a apărut, în sfârșit, traducerea cărții De la baptist la Bizanț, despre fascinația Ortodoxiei asupra unui pastor baptist care - în fosta Iugoslavie, unde era „în misiune”, descoperă splendoarea cadrului eclezial ortodox și, la începutul mileniului 3, devine preot ortodox. Neofitul spune că discuțiile despre Ortodoxie aveau să-l îndepărteze de mulți prieteni. Ceea ce nu spune e că discuțiile despre Ortodoxie te pot îndepărta de mulți prieteni chiar dacă aceștia nu sunt baptiști, ci (prin botez)  ortodocși. 
Ultimul film văzut în 2018 a fost Bohemian Rhapsody. În trei rânduri, m-am simțit înconjurat de un public relativ numeros, care a știut că vine să vadă o versiune asupra vieții celui care a fost mega-starul rock Freddie Mercury, nicidecum o „biografie” perfect „fidelă” vieții acestuia. Am auzit voci care (fără temei, pentru că accentul nu cade pe extravaganța stilului de viață al cântărețului, ci pe nevoia lui de iubire, de iertare, despre bucuria de a fi o familie alături de ceilalți trei membri ai formației Queen) s-au declarat indignate, acuzând filmul că face propagandă LGBT. N-am îndrăznit să-mi imaginez cum ar trebui să arate, după standardele lor, un film despre o persoană (o personalitate) așa cum a fost Freddie. Sau poate că nici nu ar trebui făcut un astfel de film, că doar ce nu se vede, nu se fluieră. 

Bohemian Rhapsody
N-am mai pomenit despre ceasurile speciale petrecute la Musiu în 2018 (un botez, o cununie, câteva vizite cu prieteni), la București (cu ocazia evenimentului dedicat lui Cristian Mungiu, la Arcub), Gura Humorului, Negoi, Buturugeni sau Novi Sad. Despre întâlnirile față către față sau discuțiile telefonice cu câțiva apropiați ai lui Mircea Veroiu și Mircea Săucan. Și uite c-a mai trecut un an când am stat la masă cu Cel ce este, care îți dăruiește prieteni și care va fi zis, în colindul uitat de vreme, „Să vă fie casa casă, să vă fie masa, masă!”…