vineri, 14 septembrie 2018

All is grace

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Din slujbă mi-au rămas, ca ecou, versurile Psalmului 21: „Departe sunt de mântuirea mea / Cuvintele greșalelor mele...” Și-mi spun că, poate, avem atâta cruce în noi câtă pace în suflet, netulburată de „cuvintele greșalelor”, ajungem să economisim. Și cât de aproape am fi de mântuire dacă am înțelege cum să ne chivernisim vorbele. Pentru că, iată, în cuvinte puține, sacerdotul de la Oază ne-a amintit că - apropo de alegeri, de referendumuri - împărăția Domnului (adică „făptura cea nouă”, iar nu o societate de „virtuoși”) nu o aduc mai aproape legile omenești. Sau panglicile tricolore și iile asortate, eventual, cu opinci țărănești, pentru că țara ta e „grădina raiului”. Ideea e să credem, chiar să credem în acel „Facă-Se voia Ta!”, iar nu să pretindem, abuziv, satisfacerea proprii noastre voințe. (Dacă am ști măcar care-i aia, în furtuna de gânduri contradictorii de care nu mai scăpăm.) Ca în Umbra de nor scurt-metrajul  lui Radu Jude, când omu' revoltat pe religie, pe preoți, pe biserici etc. e exclusiv interesat de „miracolele” pe care, a auzit el, niște preoți din Kiev le-au făcut, înviind pe unii din morți. Neînțelegând că minunea (uimirea, paradoxul) este nu religia, ci - spune acolo preotul jucat de Alexandru Dabija - îmbisericirea minții, a vieții. Cât de ușor știm să fugim de moarte, fără să căutăm însă la viață!... La viața aceea în care - la fel ca-n Stalker, în funcție de inima fiecăruia („unde îți e inima, acolo îți e comoara”)unii se zdrobesc, iar alții se păstrează. Și se păstrează, poate, atunci când înțeleg că nimic nu contează câtă vreme - cum spune ultima replică, pe imaginea unei cruci, din Jurnalul unui preot de țară - „Totul e har!”. (În scurt-metrajul lui Jude, la fel spune și preotul lui Dabija: „Totul e grație!”.)



Laurențiu Damian CEFFT 2018 Theodor

"Nu îmi este indiferent dacă…
O sală de festivități transformată într-o sală de cinema. Cu un ecran. O scenă. Undeva într-un colț, un pian. Mai erau câteva minute și începea proiecția la Serafimii. Venea lumea. Eu stăteam lângă Ioana Iacob, actrița lui Radu Jude din Îmi e indiferent dac în istorie vom intra ca barbari. Amândoi eram într-un juriu. Îl așteptam și pe Ali Amir, minunat în Serafimii. De mine s-a apropiat un copil. Adus de cineva de mână. Nu era chiar un copil. Cred că era deja la liceu. L-a adus de mână. De fapt îl sprijinea. Copilul mi-a spus:
- Vreți să vă cânt la pian? Tata v-a așteptat astăzi să veniți pe la noi și eu m-am pregătit toată ziua!
Apoi, sprijinit, s-a urcat pe scenă, a pipăit cu degetele lui nefiresc de lungi pianul și a început să cânte. Lumea intra în sală. El cânta. Se auzea trântitul de scaune. El cânta. Mai suna un telefon. Câțiva, intrând, au rămas înțepeniți la auzul glasului meu: Rămâneți pe loc! Stați acolo! Copilul cânta. Cum cânta? Bunica mea, când se ruga la Dumnezeu, nu spunea „Doamne ajută-mă!” sau „Doamne, iartă-mă!”  sau „Tatăl nostru”… Nu, spunea: „Doamne pupa-ți-aș tălpile!”
O și vedeam spălându-l pe picioare pe Dumnezeu și sărutându-i calcâiele!
Copilul cânta și, Doamne, pupa-ți-as tălpile și mâinile tale … Totul era ca o vrajă.
Apoi copilul, ajutat, s-a coborât de pe scenă. A primit aplauze. S-a înclinat. Și s-a așezat lângă mine. Copilul era ORB!
Așa se născuse el. Nu l-au primit la școala de muzică. O profesoară cu ochi mari și bovini … cu siguranță bovini … ar fi zis că nu se poate cu handicap. Copilul a luat lecții de muzică acasă. Tatăl lui este critic de film. Scrie cărți despre cinema. Copilul mai are doi frați.
- Mergeți cu mine la grădină să vedem Pădurea spânzuraților?
- Mergem, am zis eu, buimac … dar nu l-am întrebat cum vede el un film…
L-am luat de mână și am mers la Pădurea … cu lumina reflectorului cu tot … cu Rebengiuc care spunea „Să nu ucizi lumina”! și copilul spunea replica ănainte…
După film, copilul a plecat acasă însoțit de tatăl lui. Am rămas într-o piață mare și m-am învârtit așa, în cerc, spunându-mi cu voce tare:
Nu îmi este indiferent că trăiesc lângă niște barbari!
Nu îmi este indiferent că a venit la mine un fost operator care mi-a cerut un ajutor … că i s-a spart ochiul. Cum s-a spart? Pai e de sticlă!! Și l-a pus pe masă de am crezut că nu vad eu bine … Un ajutor pentru un om care a făcut toata viața imagine de film pentru Jurnalul de la Sahia, în fiecare zi, în fiecare luăa, în fiecare an, o viață … acum îi trebuia o sticlă nouă să și-o pună drept ochi!
Nu îmi este indiferent că suntem mai orbi decât copilul care cânta dumnezeiește la pian!
Nu îmi este indiferent că Tedy Necula, cel din filmul Noro al lui Radu Gabrea face film cum numai el știe și a facut un excelent Coborâți la prima!
După ce am auzit cum cântă acest copil la pian nu mi-a mai fost indiferent ce văd!"
Laurențiu Damian


joi, 6 septembrie 2018

Chic & shock

Pe la mijlocul/sfârșitul anilor Născuți asasini, babilonia audio-vizuală a lui Oliver Stone (pornind de la o poveste inițială de Quentin Tarantino) m-a amuzat (și intrigat, deopotrivă) pentru felul în care - fiind film de autor - izbutea să-și depășească genul. Cărui gen să i-l circumscrii? Greu de spus, așa cum - altădată, erau neîncadrabile Cu sufletul la gură, Persona, Margarete, Culorile rodiei, Dodeskaden, Viața nu iartă, 8 1/2, Blowup, Duminică la ora 6, Meandre, Cabaret, All That Jazz, Stalker ș.a. Aveam să provoc, atunci, destule antipatii invitându-mi prietenii (mă rog, pe cei pe care-i consideram destul de apropiați) să vadă trăznaia lui Stone. Unii fuseseră de-a dreptul șocați și scandalizați.
În 2016, când a apărut Câini, debutul în lung-metraj al lui Bogdan Mirică, am fost - se vede - mult prea ocupat cu Sieranevada și Bacalaureat (pe care le-am tot văzut și răsvăzut) pentru ca să merg să-l văd în sala de cinema. În plus, auzisem că ar fi un fel de thriller cu accente horror - deci un „film de gen”. Subiectul (un tip revendică pământurile bunicului dintr-o zonă îndepărtată a Dobrogei și este ucis de o bandă de mafioți care nu e străină de afacerile necurate ale acestuia) - chiar dacă sunt fan NBK - nu m-a atras. Au trecut doi ani, timp în care - știam asta - filmul s-a plimbat pe la mai multe festivaluri, întorcându-se acasă cu numeroase premii, între care Premiul Criticii Internaționale de Film de la Cannes, premii la Sarajevo, la TIFF etc. Mai în glumă, mai în serios, am fost apostrofat drept „corigent” și, într-o noapte, am ajuns și eu la Câini. De la primele secvențe aveam să regret că am lăsat să-mi scape când a rulat în sala spațioasă (150 locuri aproximativ) de la mall, cu fotolii, ecran mare și lat, aer condiționat și sonorizare impecabilă. A trebuit să mă mulțumesc, acum, doar cu dreptunghiul de (aproximativ) 600 centimetri pătrați al laptop-ului. Scenografia (Augustina Stanciu) și imaginea (Andrei Butică) - pe care-i știam din filmele lui Radu Jude și Călin Netzer - meritau din plin o pânză mare și lată. Vegetația acelui no man's land (sau, mai bine, God forsaken place, unde orice e posibil), cu ierburi uscate și pîlcuri verzi, cu eleșteul fotogenic, apoi casa cu foișor amenajată pentru filmare, s-ar fi văzut mult mai bine la alte proporții. Impresionantă mi s-a părut și coloana sonoră (Samuel Cohen) plus - surpriză în Noul Cinema Românesc - muzica originală (Codrin Lazăr, Sorin Romanescu). Toate aceste elemente (adevărate personaje dramatice) dau viață unei atmosfere. Filmul lui Bogdan Mirică are stil, nu e un „film de gen”, unul între altele. În cinematografia românească, e cvasi-insolit prin modul în care-și construiește suspense-ul. Practic, tot filmul e încărcat de o tensiune - rara avis - foarte inteligent construită și cu un profund respect față de spectator. În filmul românesc s-au încumetat să sfideze genul (thriller, policier) doar Nicolae Mărgineanu (Un om în loden), Iosif Demian (O lacrimă de fată), Mircea Veroiu (Sfârșitul nopții), Dan Pița (Faleze de nisip). Mai recent, Corneliu Porumboiu (Polițist, adjectiv), Cristi Puiu (Aurora), Cristian Mungiu (Bacalaureat) și Adrian Sitaru (Fixeur). Dialogurile, de asemenea, sunt foarte „de acolo”, firești și îndeajuns de minimaliste, cât să te lase să-ți folosești în voie imaginația. Iar actorii (Gheorghe Visu, Dragoș Bucur, Vlad Ivanov, Raluca Aprodu, Costel Cașcaval, Teodor Corban) sunt surprinzător de expresivi pentru un debutant în lung-metraj. Gheorghe Visu face unul din cele mai bune roluri ale sale în film, alături de performanțele din Faleze de nisip, Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață. După 20 de ani de la Terminus paradis, Visu filmează în aceeași scenă cu Cașcaval.
Atmosfera din Câini, chiar dacă insinuant-neliniștitoare (sau poate tocmai de aceea) nu se uită ușor. A doua zi aveam să vizitez și interviul luat regizorului-scenarist (cu o activitate de succes - la nivel planetar: fiind, la numai 26 de ani, cel mai tânăr director de creativitate din lume - în publicitate) de Eugenia Vodă, pentru Profesioniștii. Și-am descoperit povestea unui băiat care se teme, mai ales, de un singur lucru: să nu-și piardă vreodată curajul. Curajul de a fi el însuși, de a-și trăi viața ca pe un quest, de a fi recunoscător echipei sale de la filmare, precum și celor - neștiuți - care, în anii săi de formare, i-au definit personalitatea.


marți, 28 august 2018

Umbra lui Veroiu. În Aula Magna a UVT

L-am întâlnit pe Mircea Veroiu în trei rânduri. Prima oară, la Casa Tineretului din Timișoara - locul unde, între 1984 și 1989, se proiectau - luni seara - filme de cinematecă. La început erau aduse de la ANF (Arhiva Națională de Filme), apoi doar de la Depozitul de Filme din Calea Girocului, unde oferta de filme de artă era, evident, mult mai săracă.
Mircea Veroiu fusese invitat la un spectacol de gală, după vreo două-trei zile în care i se proiectaseră aproape toate filmele pe care le realizase până atunci. Era prin 1986, când filma Umbrele soarelui. N-a apucat să-l termine. A devenit Mircea V. Roiu după ce a șters-o în occident. S-a întors în țară (unde a mai făcut trei lung-metraje și un film de televiziune) măcinat de o boală care avea să-l prăpădească în iarna lui 1997. Țin minte că acolo, în fața spectatorilor rămași pentru discuții cu regizorul, Mircea Veroiu a spus ce crede despre Sergiu Nicolaescu (nu se putea să nu fie pomenit): „Să-l țină Dumnezeu așa cum e, că de schimbat nu cred că se va schimba. Dacă n-ar fi el, niciunul din noi n-ar putea face film.” N-am înțeles prea bine vorbele lui, dar am înțeles, peste ani, că unii (cum a fost Mircea Săucan, pe care aveam să-l descopăr după 1990) chiar n-au mai putut face film din cauza lui Sergiu Nicolaescu. Și a lui Mircea Drăgan și a altor colegi de breaslă, a unor politruci și culturnici care au simțit în Săucan o forță uriașă - nota bene! - în zona creativității regizorale, nicidecum a filmelor block buster. L-am revăzut apoi pe Mircea Veroiu la sediul Casei de Filme „Solaris” (condusă de Dan Pița), pe la mijlocul anilor 90. Și, ultima oară, tot pe atunci, la Pizza Hut din Piața Romană (în București). Era la o masă împreună cu Elena Albu, iar eu treceam pe trotuarul de pe lângă pizzerie.
Mă gândesc adesea la filmele lui Mircea Veroiu - la cele mai bune dintre ele, adică: Apa ca un bivol negru (debut colectiv, alături de Dan Pița, Iosif Demian, Andrei Cătălin Băleanu ș.a.), Nunta de piatră (segmentul Fefeleaga), Duhul aurului (segmentul Mârza), Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela. Mă gândesc la poetica lor, la eleganța lor care, unora, li se pare estetism snob. Mă gândesc la prea-plinul de frumusețe pe care îl revărsau într-o vreme în care estet - în România - mai era doar Dan Pița, iar direcția cine-verite (Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian sau - ocazional - Andrei Blaier, Dinu Tănase și Nicolae Mărgineanu) reprezenta o nișă, covârșitoare fiind producția de filme cenușii, propagandistice, plate, vorbind exclusiv despre îndeplinirea planului și lupta „binelui” cu „mai binele”. Inclusiv în producția de filme istorice sau de divertisment. Mă gândesc că demersul său întru căutarea purității și pledoaria sa pentru sentimentul frățesc al prieteniei nu sunt deloc de neglijat. Și nici desuete. Decât dacă ești sufocat de blestemul autosuficienței cinice. 
Mircea Veroiu (1941 - 1997)
Mă gândesc la toate acestea și la încă altele (la colaborările sale fructuoase cu oameni de cinema ca Dan Pița, Iosif Demian, Călin Ghibu, Doru Mitran, Gabriel Kosuth, Hortensia Georgescu, Aureliu Ionescu, Nicolae Drăgan, Călin Papură, Dorin-Liviu Zaharia și Dan Andrei Aldea (feat. Sfinx), Adrian Enescu, Leopoldina Bălănuță, Eliza Petrăchescu, Ferencz Benze, Elisabeta Jar Rozorea, Liviu Rozorea, Mircea Albulescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, George Motoi, Irina Petrescu, Maria Ploae, Petre Gheorghiu, Ion Caramitru, Rodica Tapalagă, Ion Vâlcu, Dorel Vișan, Mircea Diaconu, Claudiu Bleonț, Magda Catone, Gheorghe Visu, Mariana Buruiană, Petre Tanasievici, Simona Măicănescu, Marcel Iureș, Marina Procopie, Valeria Seciu, Ștefan Sileanu, Dragoș Pâslaru. Și lista ar putea continua. 
Despre toate acestea și încă altele, plus un remember sub forma unei proiecții de fotograme (cu muzici de Adrian Enescu pentru Șapte zile, Adela, Umbrele soarelui), plus proiecția cu Fefeleaga, plus lansarea albumului recent apărut la Editura Noi Media Print, ne vom aminti și vom vorbi - în cadrul Festivalului de Film Central European - sâmbătă 1 septembrie a.c., între 11 - 12.30, în Aula Magna a Universității de Vest din Timișoara. Cu cine s-o nimeri să fie acolo atunci. Duhul lui Veroiu sperăm să-l împrumutăm. Fie și pentru un ceas și jumătate de aducere aminte. 

marți, 21 august 2018

O dublă stea

„Omul are nevoie de om” - spune un personaj din Solaris-ul tarkovskian. Ca să nu trăiască singuri, unii - cântă Dalida în Pour ne pas vivre seul - țin în preajma lor cîte un câine, ori poate trandafiri sau un crucifix. Alții, continuă celebra cântăreață, fac filme ca să scape de singurătate. Sau se agață de o amintire, de o umbră. Sau așteaptă primăvara. Iar alții fac copii care, la rândul lor, sunt bolnavi de singurătate. Alți oameni construiesc catedrale ca să nu fie singuri ori se agață de o stea. Ori își fac prieteni și se vizitează când îi cuprinde urâtul, când îi ajunge suferința. Ori se căsătoresc - bărbați cu bărbați, femei cu femei. Ca să nu fie singuri. (Chiar așa să fi cântat Dalida? m-au întrebat unii după ce au văzut filmul dedicat vieții cunoscutei cântărețe. Sau - spuneau ei - este o licență politic-corectă, o ștampilă a unei agende politice aplicată unor vremuri - anii 60-70 - când „problema nu se punea chiar așa”?) În fine, unii trăiesc pentru bani, pentru ca s-agonisească. Dar - încheie Dalida - nu s-a văzut încă un sicriu cu două locuri. Cum ar veni, fiecare moare singur. Da, numai că în Soare până și noaptea, filmul fraților Taviani (după Părintele Serghei de Lev Tolstoi), vedem cum doi oameni care s-au iubit toată viața (un el și o ea, oameni simpli, fără știință de carte), care au fost împreună la bine și la greu, odihnesc acum sub două movilițe gemene, una lângă alta. Deasupra mormântului lor siamez veghează o cruce. Una singură pentru amândoi. Ani de zile îl rugaseră pe Părintele Serghei (Sergio, în filmul fraților Taviani), un preot cu mare râvnă ascetică, să-i ceară bunului Dumnezeu să-i ia de pe Pământ în același ceas. Rugăciunea ascetului părinte avea să fie ascultată. 
Soare pînă și noaptea (un film de Frații Taviani)
La fel și-n Călăuza aceluiași Tarkovski, dacă trecem peste semnele „telekineziei” și peste dimensiunea „politică” a Zonei, zărim în apropiere de „camera dorințelor”, scheletul unui „animal cu două spinări” - vorba lui Joyce, cel din Ulysses. Ca și cum doi îndrăgostiți ar fi cerut acolo, în camera unde - atunci când mergeai cu inima curată, fără nicio intenție egoistă - ți se îndeplinea orice dorință. Adică dorința aceea fără de care nu puteai trăi. Dorința celor doi oameni care voiseră să nu fie singuri în veșnicie s-a întrupat. La fel ca în povestea lui Tolstoi și în filmul fraților Taviani. În două rânduri (cel puțin), versurile Dalidei (de fapt, scrise de S. Balasko și E. Faure, doar cântate de Dalida) au fost contrazise. Dubla stea există. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. 
Călăuza (un film de Andrei Tarkovski)

vineri, 17 august 2018

Dor de Enescu

Cu doi ani în urmă, în 2018, Adrian Enescu (+ 19 august 2016) avea să-și petreacă ultima zi pe pământul de pe care a compus simfonii ce veneau, parcă, dintr-o altă lume. Cinci zile mai târziu, trupul avea să-i fie mistuit de flăcări și prefăcut în cenușă. Ani de zile îi scriam și el îmi răspundea. Uneori vorbeam îndelung la telefon. Câteodată ne întâlneam. Muzicile și orchestrațiile sale aveau o neobișnuită forță de transfigurare, te somau să te cunoști, să te descoperi, să înțelegi că ai nevoie nu doar de ceilalți, ci și (sau mai ales) de tine, de „omul din om”, de cugetul tău latent. Audiția poemelor sale muzicale era un fel de exercițiu de asceză. De aceea nu m-au surprins rândurile sale trimise printr-un email, la începutul mileniului trei: „Am citit undeva că, măcar o dată în viață, fiecare om trebuie să se retragă în sălbăticie pentru a avea experiența singurătății sănătoase sau chiar plictisitoare, pentru a descoperi că depinde numai de el însuși și pentru a-și găsi astfel ascunsă puterea lăuntrică... Te rog vizualizează un câine (Laika îl chema) singur învârtindu-se în jurul Pământului cu ochișorii umezi privind prin hubloul satelitului. Oamenii l-au aruncat în cosmos, dar satelitul nu a putut fi recuperat. Ce o fi simțit el printre atâtea stele? Ce s-o fi întâmplat cu el în ultimele lui secunde? Un om putea să comunice cu solul, dar câinele, sufletul lui? ...” 
Adrian Enescu (foto: Răzvan Voiculescu)
La rândul meu m-am întrebat ce s-a întâmplat cu Adrian Enescu, cu sufletul său, în ultimele secunde. Ce s-a întâmplat cu mama (+ 2011), cu sufletul ei, în ultimele secunde, minute, ceasuri, zile on the thin red line. Amândoi îmi spuneau - nu o dată, fiecare în felul său - că viața este un dar, nu o obligație. Pe 23 august 2016, la ora prânzului, când trupul lui Adrian Enescu avea să fie luat de pe catafalcul de la Muzeul „George Enescu” și dus spre crematoriu, prin niște boxe se auzea „Kyrie eleison” (genericul său muzical pentru Hotel de lux, filmul lui Dan Pița din 1992) și, imediat după aceea, „Chemare”, bossa nova (pe versuri de Romulus Vulpescu, cântată de Ileana Popovici) compusă de el pentru filmul lui Timotei Ursu, Septembrie
vine-o vârstă, vine-o veste, vine-o vreme
vine-o vamă, vine-o voce, vine, cheamă
cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora
vine ziua să coboare discul meu solar
vine ora care doare scrisă-n calendar
vine vremea să fiu boare, cer și aer clar
vine ora ca odoare să vă las în dar
vine-o vamă, vine-o voce, vine, cheamă,
vine vremea la izvoare să ne-ntoarcem iar
vine vremea să dau floare, poate fructe chiar
vine, cheamă, pleacă, vine, este 

miercuri, 15 august 2018

Cinema e altceva

La mijloc de august 2018, un site de știri din România difuzează, sfătos, un text despre filmul lui Akira Kurosava, Rashomon. Comentariul e apăsat moralizator și  pilduitor. Autorul vede în acest film o posibilă „soluție” la dezbinările românilor - politice, ideologice. Dar textul se referă oare la filmul Rashomon sau la povestea (subiectul) lui Ryûnosuke Akutagawa, care a inspirat filmul lui Kurosawa? Criticul de film Roger Ebert observa că valoarea filmului Rashomon o dau emoțiile trezite de combinațiile de imagini, expresivitatea actorilor, funcția dramatică a luminii, discursul - eminamente cinematografic - asupra reprezentării prin jocul de puzzle al câtorva mărturii asupra aceleiași întâmplări. În acest sens, apologul lui Kurosawa este mult mai aproape de Cetățeanul Kane (filmul-puzzle regizat de Orson Welles în 1941, pe care Kurosava nu în văzuse când a turnat Rashomon) decât de povestirea lui Akutagawa.

Nu doar literatura e infinit mai mult decât un instrument de moralizare (prin ilustrarea unei pilde), ci și (mai ales) cinema-ul. Asta pierd din vedere cei mai mulți dintre spectatori/comentatori, care se lasă amăgiți de „morală”. „Morala ar trebui să fie dizolvată în poveste cum e sarea în apă” (spunea Tarkovski), altfel rezultatul e obositor de didacticist, de „educativ”. Și totuși, după veacuri întregi de cultură a vizualului (tablou, icoană, arhitectură etc.), după un secol și ceva de cinematograf, omul rămâne adesea la dimensiunea primară a imaginii: aceea de a ilustra o „poveste”, un „tâlc”, o „îndreptare”. Da, numai că, în cazul filmului, acest „tâlc” se țese (sau, cel puțin, așa ar trebui să stea lucrurile) cu mijloace specific cinematografice, că de-aia discutăm filmul și nu cartea (sau piesa de teatru), nu? Aș, de unde! Ele, mijloacele reprezentării, adică tot ce ține de esența cinema-ului, de frumusețea lui, sunt lăsate ultimele. Contează altceva, mult mai „palpabil” pentru sensibilitatea privitorilor: ideologia, lozinca. Ele sunt „soluția”. Anul trecut, un critic de film român comenta filmul francez BMP și scria că, „în ciuda agendei politice evidente" (în acest caz, LGBT), e acolo un cinema de  foarte bună calitate. Imediat, partizanii acelei agende - nota bene: din rândurile criticii de film - s-au autosesizat, mustrându-și colegul captivat de poetica filmului: cum adică „în ciuda agendei"? Ce mai contează „reprezentarea”, „mijloacele”, „cinema”-ul, câtă vreme filmul spune (=promovează) niște lucruri? - spuneau ei. Adică face propagandă. Adică „face dreptate". 

În cazul textului despre Rashomon, ceea ce iese înainte nu are nimic, dar nimic, de a face cu esența cinema-ului sau - mai exact - cu esența cinema-ului poetic practicat acolo de Akira Kurosava. Sunt reproduse fapte, întâmplări (dar astea se găsesc și în sursa literară care a inspirat filmul), pentru a demonstra o „teorie”. Anume, că mila, nu jertfa (oricare ar fi numele acesteia din urmă: auto-îndreptățire, fariseism de orice fel) este ceea ce se așteaptă de la oameni. Stricto sensu: de la românii începutului de mileniu trei. Frumos, doar că această afirmație (veche de mii de ani) e de cele mai multe ori contrazisă de practică. Nu doar în ortodoxie (în creștinism, în general) vedem cum această cale a milei este politizată, se transformă în ideologie. Pentru că nu doar stângismul e ideologie. Ideologie e și ortodoxismul. Sau românismul, naționalismul în general. Și, da, Kurosawa a transpus în chip strălucit această povestire cu tâlc despre iubirea aproapelui - japonez sau nu. Abia de aici ar putea începe discuția despre filmul Rashomon (cel dintâi film japonez care, prin Leul de Aur de la Veneția 1951, prin Oscarul pentru film străin, 1952, prin multe alte premii europene și americane) a pus pe harta lumii întregi cinema-ul japonez, care a excelat în anii care au urmat - 50-60. Iar senzația făcută în festivaluri (sau în nenumăratele proiecții din cinematografe și cinemateci pe tot globul) se datorează nu doar subiectului povestit, ci și (sau mai ales) felului în care Kurosava povestește - filmări din mână, folosirea insolită a flashback-ului (care nu reflectă adevărul întâmplării, ci diferitele puncte de vedere - evident, subiective - asupra ceea ce s-a întâmplat), tăcerile semnificative, combinații de imagini care ne îndeamnă să ne îndoim asupra ceea ce credem că am văzut cu ochii noștri ș.a.m.d. Pe scurt: simbiozei dintre fond și formă, dintre idee și expresia ei filmică.


Dar ăștia suntem. Ne lăsăm păcăliți de „poveste” atunci când povestea presupune și (sau mai ales) combinații de imagini și sunete (într-o formă dată de montajul final) pe care numai într-un mod reducționist le poți cuprinde într-o lozincă, într-o „soluție” cu pretenții de îndreptar de viață. Cred că e mult prea reducționist să reducem un film la morala pe care ar promova-o, chiar atunci când identificăm o morală a milei - creștină sau cvasi-creștină sau involuntar creștină. Dar și asta depinde după facultăți. Dacă Hrist e doar ilustrarea unui moralist (ideolog), iar nu - în chip tainic, personal - vestitorul mântuirii (libertății) și chiar „Frumusețea care va salva omenirea” (Dostoievski), atunci orice minimalizare (sau negare) a frumuseții cinema-ului, a specificului acestui mediu de expresie poetică, nici nu mai contează…


marți, 31 iulie 2018

Bussana Vecchia on my mind

Înainte să ne luăm rămas-bun de la San Remo am zis să dăm o fugă pe la satul Bussana Vecchia, aflată la vreo zece kilometri depărtare. Citisem că, acum mai bine de o sută de ani, a fost devastat de un cutremur, după care a rămas părăsit până când, pe la mijlocul anilor 90, a ajuns o cetate a artiștilor. Mi-a plăcut ideea și mi-au plăcut pozele pe care le-am găsit pe Google. Așa că ne-am dus. 
Bussana Vecchia
Bussana Vecchia
Bineînțeles că iar am greșit drumul și am ajuns pe faleză, la câțiva metri de plaja de lângă San Remo. Nu atât rătăcirea m-a neliniștit, cât drumurile înguste pe care a trebuit să mă strecor. Înguste pentru Kia (mai voluminoasă decât mașinuța noastră) pe care am închiriat-o în aeroportul din Bergamo și pe care doream s-o predau fără vătămări. În fine, am ajuns aproape de satul părăsit și repopulat de artiști. Să mergem totuși? Să ne întoarcem pe autostradă pentru a ajunge mai repede la Bergamo? Raluca a vrut să mergem. Și-am mers. Am dat peste niște ruine puse în valoare de o serie de artiști plastihci, de muzicieni, de lume hippie. Expoziții de artă plastică, prăvălii mici de antichități, baruri jazzy. Un fel de Vama Veche de munte. (Ce diferență față de arhitectura și lumea din Monaco, pe care l-am vizitat în ajun!…) 
Monaco
Zidurile impunătoarei biserici gotice de altădată mi-au amintit imediat de untima secvență din Nostalghia lui Tarkovski. În San Remo, zidurile bisericii rusești încă pătrează viață liturgică. Theodor, după vecernie și liturghie, ne spune că vocile stranei i-au amintit de Octavia. 
Biserica rusească din San Remo
La un moment dat auzim un sunet de pian. Să fie un difuzor? Mă furișez prin cotolanele străduțelor și dau numaidecât de un mic restaurant dotat cu instrumente de percuție și-o pianină. Îl zăresc și pe cel care cânta. Îi văd, mai întâi, chelia, iar apoi corpul masiv. Pentru o clipă îmi pare că e … Adrian Enescu. Asemănarea avea să fie și mai evidentă când omul a început să vorbească și să trăiască muzica pe care o cânta sau o asculta. Și să ne spună, în câteva rânduri, că adoră muzica barocă. Exact ce-mi spunea, nu o dată, și Adrian Enescu. Când termină de cântat îl întreb dacă poate să cânte și Theodor. Cum să nu? - zice. Și astfel, răsplătit cu mai multe “Bravissimo” chiar după prima piesă, Theodor a cântat, pentru cei câțiva turiști de acolo, piesele învățate de la Aida: Bach (“Preludiu”), Scarlatti (“2 Studii”), Beethoven (“Sonata lunii”, toată), Grieg (“Marșul piticilor”), Chopin (“Vals”), Albeniz (“Asturias”), Marțian Negrea (“Alunelul”), Paul Constantinescu (“S-a certat cumătra gaiță cu cumătra bufniță”), Eminem (“Not Afraid”), Vangelis (“1492, Cucerirea Paradisului”, “Memories of Green”). Pianistului, care - aveam să aflu - e și psihiatru și practician al meloterapiei, i-a plăcut cum Theodor s-a apropiat de clasici într-o manieră jazzy. I-a plăcut și energia lui. I-a dedicat niște cântece: un song jazz de Miles Davies, unul de Michel Legrand și un cântec în memoria unei sinagogi distruse din Vilnius. Nu ne mai puteam desprinde de acest loc pe care, curând, aveam să regretăm că nu l-am vizitat mai devreme. Toți cei care s-au adunat la taverna hippie din Bussana Vecchia ne-au devenit în scurtă vreme atât de apropiați, încât ne părea că-i știm de când lumea. Ce-nseamnă să nimerești unde trebuie! - mi-am zis. Adică să cânți la masa care trebuie.  
Spre seară, după slalomul pe cele două-trei benzi de autostradă, am ajuns în Bergamo - locul unde, la mijlocul anilor 70, Mircea Veroiu și Dan Pița primeau un premiu pentru Duhul aurului. Vara asta a fost ca o excursie pe urmele lui Veroiu. La mijlocul anilor 80, Adela sa primea Marele Premiu la San Remo. Theodor, în vara lui 2018, a primit Premiul Întâi și un Premiu Special la Concursul de interpretare Giovani Talenti de la San Bartolomeu al Mare (nu departe de San Remo).
Noaptea am petrecut-o pe aeroportul din Bergamo, de unde, a doua zi dimineața, am decolat spre casă. La Timișoara ne-a așteptat Octavia. Home sweet home. În San Remo, ne-am simțit ca acasă datorită Fetei din  Reconstituirea, 100 lei și Filip cel bun, datorită celei care cânta bossanove compuse de Richard Oschanitzsky și Adrian Enescu. Care făcea ilustrații muzicale pentru Sergiu Nicolaescu (Revanșa, Nea Mărin miliardar, Capcana mercenarilor) pe care și acum le simt indestructibil legate de imagine. Și datorită vecinilor ei, Vasile și Maria. Iar în Antibes - unde inima ne-a rămas în Place Revely - ne-a fost gazdă bună Ramona, pe care am întâlnit-o pe facebook via Florin Paraschiv.
Place Revely, Antibes
Prin toți acești oameni am fost ținuți ca-n palmă de Cel Mult Milostiv. Să le fie primită bunătatea! La vita è bella.