Exerciții de interpretare

„De ce vorbești întruna despre moarte în filmele tale?” — l-au întrebat pe Cristi Puiu numeroși spectatori, mai mult sau mai puțin avizați. „De ce vorbesc despre moarte? Pentru că am să mor. Iar dacă vă închipuiți că e ceva mai important decât moartea voastră sau a celor dragi, cred că sunteți într-o mare eroare.” Într-adevăr, poți recunoaște — încă de la Marfa și banii — prezența morții-personaj în filmografia sa. Nu atât crima misterioasă descoperită de Ovidiu, la întoarcerea acasă, cât moartea ca lâncezire sau — mai ales — ca „pact cu necuratul”. În Moartea domnului Lăzărescu, agonia personajului titular e însoțită permanent de sentimentul apăsător al singurătății, al incomunicabilității. În Aurora — cum ar spune poetul Ioan Alexandru — moartea e rezultatul dezechilibrului provocat de plecarea „copilului de pe scândura de balans”. În Sieranevada, din nou, moartea naturală nu e decât reflexul palid al morții anunțate de pierderea reperelor. În Exerciții de interpretare (dedicat memoriei lui Eric Rohmer, cel care a realizat, între altele, ciclul de Povestiri morale), pierderea reperelor are un nume: refuzul omului modern de a se mai recunoaște în postura de „lucrător al viei”. Pilda evanghelică a lucrătorilor viei (Matei 21, 33-45) ocupă un loc important și în Malmkrog. Ambele filme au la bază câteva texte profetice de-ale influentului filosof rus Vladimir Soloviov. Cristi Puiu le dezvăluie uimitoarea actualitate. Omul începutului de secol 21 — ajutat de arte, universități, tribunale, întreprinderi — nu mai caută „împărăția cerurilor”. El, „omul recent”, care se crede propriul său stăpân, nu se mai gândește la datoria sa morală față de „stăpânul viei”. Pe care bază să te mai socotești „lucrător al viei”, ori să crezi că ești dator să slujești în vreun fel „stăpânului”? „Nu mă consider în slujba lui Dumnezeu pentru că nu-mi dă niciun salariu!”, „Am nevoie de instrucțiuni precise!” (ori el, „stăpânul”, tace sau vorbește în pilde învăluite în ambiguitate) — spun câteva personaje din aceste două filme-dezbatere pe marginea libertății, morții, învierii, antihristului, binelui și răului, progresului, civilizației (ca sfârșit al umanității), păcii și războiului, suferinței. Tema centrală, în ambele: pierderea „moștenitorului”. Sau nerecunoașterea lui, așa cum se întâmplă cu ucenicii lui Hristos în drumul lor spre Emaus, așa cum se întâmplă cu omul în general, în anecdota cu substrat dostoievskian povestită — la plecare, în pragul ușii — de preotul din Sieranevada. O filmografie vrednică de toată atenția, care solicită o sporită concentrare din partea celui care se încumetă să o parcurgă. Cu maximă generozitate față de sine, față de cine este cu adevărat cel ce primește să o cerceteze.