Irina Petrescu - Semnul de departe

Irina Petrescu a fost una din acele actriţe pentru care intuiţia începea să intre în funcţiune numai după descifrarea atentă a textului, după cunoaşterea temeinică a operei şi autorului, a epocii. Ceea ce o preocupa era „situaţia scenică, relaţia dintre personaje” pentru că „adevărul scenic se naşte numai în relaţie” („Paradisul meu sunt ceilalţi” – interviu acordat Doinei Dragnea şi lui Andrei Băleanu şi publicat în volumul Actorul între adevăr şi ficţiune, Ed. Meridiane, 1984). I-a avut ca parteneri, între alţii, pe Dan Nuţu, Liviu Ciulei, Iurie Darie, Clody Bertola, Petre Gheorghiu, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Mariana Mihuţ. Cu toţii, legende ale teatrului şi filmului românesc. În relaţia cu publicul, Irina Petrescu refuza să facă „cea mai mare concesie”, aceea de a da publicului „exact ce aşteaptă el de la tine”. Pentru că, spunea ea, publicul trebuie contrazis: „Cu blândeţe, dar contrazis. De multe ori îi şi place, bănuiesc…” („Tinereţea e un accident biologic”, interviu acordat Evei Sârbu, în 1972). 

Irina Petrescu (foto: Emanuel

 Tânjală)

Pe Irina Petrescu o văzusem în Valurile Dunării, Străinul, Duminică la ora 6, Dimineţile unui băiat cuminte, De-aş fi Harap Alb, Facerea lumii, Dincolo de pod, Prin cenuşa imperiului, Trei zile şi trei nopţi, Acţiunea „Autobuzul”, Singur de cart, Cei care plătesc cu viaţa, Hotel de lux, Domnişoara Christina – filme inegale ca valoare, unele doar ilustrative, altele ajungând până la expresie prin mijloace filmice. Am văzut-o, pe scenă, de două ori: în Dimineaţa pierdută şi Căsătoria – ambele montări ale Teatrului Bulandra. Dar memoria mea afectivă o păstrează mai cu seamă în ipostaza din Imposibila iubire.

Am văzut Imposibila iubire (adaptare cinematografică a romanului Intrusul de Marin Preda) pe la mijlocul anilor 80. În contextul de atunci, filmul lui Constantin Vaeni şi în special personajul interpretat de Irina Petrescu îmi păreau o oază de adevăr. Adevărul unei epoci („era ticăloşilor”, represiunile politice din anii 50), dar şi adevărul unui personaj-bornă (Doamna Sorana) care izbuteşte să fie reazăm şi călăuză pentru un tânăr debusolat (Călin Surupăceanu, jucat de Şerban Ionescu). Personajul interpretat de Irina Petrescu în Imposibila iubire este o fostă actriţă care, după ce – „din motive politice” – a refuzat un rol, este dată afară din teatru. Împreună cu inginerul Dan (Amza Pellea) contribuie la „trezirea conştiinţei” lui Călin. Îl ajută să înţeleagă că trebuie să se intereseze de prezent (care „ne dă cheia şi a trecutului şi a viitorului”). Este convinsă că – în ciuda opreliştilor care i se pun – „omul a fost dintotdeauna însetat să ducă o viaţă deplină pe care numai el singur să şi-o poată alege”, că „o lume nouă nu se poate construi pe ură”. Într-un fel, Sorana Irinei Petrescu a fost şi pentru mine o „picătură de înţelepciune” la început de adolescenţă. Mi-a adus orientare, înţelegere, îndrumare.

În 1977, Irina Petrescu a fost recitator pe LP-ul pop Basorelief (muzica Adrian Enescu, versuri Ioan Alexandru). Cu vocea-i inconfundabilă a dat glas poemului „Semnul de departe”:

acum e linişte peste păduri
de-acum e graiul lui, al meu
când povestim e graiul de departe
şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi
în slava lor de foc de după moarte
captele lor în univers
bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi
de mii de ani se străduie să iasă
pe sângele lor tainic se trudesc
să-mpingă-n cer corabia din casă
acum e linişte peste păduri

un râu subţire picură din munţi
cu zvon de clopoţei şi oseminte
acolo sus e neamul meu plecat
cu turmele pe plaiurile sfinte

Prin cenuşa imperiului

Răutăciosul adolescent 

Dincolo de pod

Imposibila iubire

Duminică la ora 6