Irina Petrescu a fost una din acele actriţe pentru care intuiţia începea să intre în funcţiune numai după descifrarea atentă a textului, după cunoaşterea temeinică a operei şi autorului, a epocii. Ceea ce o preocupa era „situaţia scenică, relaţia dintre personaje” pentru că „adevărul scenic se naşte numai în relaţie” („Paradisul meu sunt ceilalţi” – interviu acordat Doinei Dragnea şi lui Andrei Băleanu şi publicat în volumul Actorul între adevăr şi ficţiune, Ed. Meridiane, 1984). I-a avut ca parteneri, între alţii, pe Dan Nuţu, Liviu Ciulei, Iurie Darie, Clody Bertola, Petre Gheorghiu, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Mariana Mihuţ. Cu toţii, legende ale teatrului şi filmului românesc. În relaţia cu publicul, Irina Petrescu refuza să facă „cea mai mare concesie”, aceea de a da publicului „exact ce aşteaptă el de la tine”. Pentru că, spunea ea, publicul trebuie contrazis: „Cu blândeţe, dar contrazis. De multe ori îi şi place, bănuiesc…” („Tinereţea e un accident biologic”, interviu acordat Evei Sârbu, în 1972).
Irina Petrescu (foto: Emanuel
Tânjală)
|
Am văzut Imposibila iubire (adaptare
cinematografică a romanului Intrusul de
Marin Preda) pe la mijlocul anilor 80. În contextul de atunci, filmul lui
Constantin Vaeni şi în special personajul interpretat de Irina Petrescu îmi
păreau o oază de adevăr. Adevărul unei epoci („era ticăloşilor”, represiunile
politice din anii 50), dar şi adevărul unui personaj-bornă (Doamna Sorana) care
izbuteşte să fie reazăm şi călăuză pentru un tânăr debusolat (Călin
Surupăceanu, jucat de Şerban Ionescu). Personajul interpretat de Irina Petrescu
în Imposibila iubire este o fostă
actriţă care, după ce – „din motive
politice” – a refuzat un rol, este dată afară din teatru. Împreună cu inginerul
Dan (Amza Pellea) contribuie la „trezirea conştiinţei” lui Călin. Îl ajută să
înţeleagă că trebuie să se intereseze de prezent (care „ne dă cheia şi a
trecutului şi a viitorului”). Este convinsă că – în ciuda opreliştilor care i
se pun – „omul a fost dintotdeauna însetat să ducă o viaţă deplină pe care
numai el singur să şi-o poată alege”, că „o lume nouă nu se poate construi pe
ură”. Într-un fel, Sorana Irinei Petrescu a fost
şi pentru mine o „picătură de înţelepciune” la început de adolescenţă. Mi-a adus orientare, înţelegere, îndrumare.
În 1977, Irina
Petrescu a fost recitator pe LP-ul pop Basorelief
(muzica Adrian Enescu, versuri Ioan Alexandru). Cu vocea-i inconfundabilă a
dat glas poemului „Semnul de departe”:
acum e linişte peste păduri
de-acum e graiul lui, al meu
când povestim e graiul de departe
şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi
în slava lor de foc de după moarte
captele lor în univers
bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi
de mii de ani se străduie să iasă
pe sângele lor tainic se trudesc
să-mpingă-n cer corabia din casă
acum e linişte peste păduri
de-acum e graiul lui, al meu
când povestim e graiul de departe
şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi
în slava lor de foc de după moarte
captele lor în univers
bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi
de mii de ani se străduie să iasă
pe sângele lor tainic se trudesc
să-mpingă-n cer corabia din casă
acum e linişte peste păduri
un râu subţire picură din munţi
cu zvon de clopoţei şi oseminte
acolo sus e neamul meu plecat
cu turmele pe plaiurile sfinte
cu zvon de clopoţei şi oseminte
acolo sus e neamul meu plecat
cu turmele pe plaiurile sfinte
Prin cenuşa imperiului |
Răutăciosul adolescent
Dincolo de pod
Imposibila iubire |
Duminică la ora 6 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu