luni, 26 martie 2018

A șaptea pecete

În Suedia veacului al XVI-lea (context istoric ce amintește de austera dramă daneză a lui Carl Theodor Dreyer, Dies Irae, de frescele istorice ale lui Akira Kurosawa, și anticipează Rubliov-ul tarkovskian), un cavaler (von Sydow) și scutierul său (Gunnar Björnstrand) - o variantă de Don Quijote și Sancho Panza - se întorc din Țara Sfântă. Acasă, țara e devastată de ciumă. Pe țărmul unde cei doi cruciați s-au oprit să se odihnească le iese în cale Moartea (Bengt Ekerot), care venise pentru a lua viața cavalerului. Acesta îi propune o partidă de șah. Jocul se desfășoară cu intermitențe, prilej pentru a introduce alte personaje - câțiva actori ambulanți; o familie de clovni ce emană frumusețe morală; un fierar părăsit de nevastă, care fuge cu unul din actori; un candidat la preoție înfrânt de necredință. În cele din urmă, Moartea câștigă partida și conduce personajele (cavalerul, soția sa, scutierul) spre un tărâm al întunecimii. Puțin înainte de a fi atras în acest drum fără întoarcere, cavalerul îi ajută pe clovni să scape de „Dansul Morții”. Avea să fie singurul său gest dezinteresat, care - în fine - îi pecetluiește cu sens viața. 
Pe la mijlocul anilor 50, Surâsul unei nopți de vară (o farsă ce amintește de atmosfera sofisticată din Regula jocului de Jean Renoir) fusese râvnit de distribuitori din zeci de țări după ce Ingmar Bergman primise Premiul Juriului de la Cannes pentru „umorul poetic”. Pe fondul acestei euforii,  Bergman se hotărî să-și adapteze pentru ecran piesa într-un act Pictură pe lemn și primi sprijinul deplin oferit de studiourile cinematografice din Suedia. Producătorul (Carl-Anders Dymling) îl condiționase de un buget redus și o durată a filmării de 35 de zile. Filmul, care avea să se numească A șaptea pecete, s-a turnat în limitele financiare și temporale impuse de Svensk Filmindustri. Alegoria poetică scrisă și regizată de Bergman păstrează anumite date din piesă (cadrul istoric medieval, arderea pe rug a vrăjitoarei și „Dansul Morții”) și aduce elemente noi: clownii, copilul lor, partida de șah dintre cavalerul Antonius Block și Moarte. Inedită este și colaborarea lui Bergman cu actorii Bibi Anderson și Max von Sydow, pe care-i va distribui și în alte filme. 
Temele centrale din A șaptea pecete (Premiul Special al Juriului la Cannes, 1957) - sensul vieții, relația omului cu Dumnezeu, spaima apocaliptică - deschid seria interogațiilor metafizice, existențialiste, pe care Bergman le va relua și în alte creații ale sale: Fragii sălbatici, Izvorul fecioarei, Prin oglindă, Lumină de iarnă, Tăcerea, Strigăte și șoapte.