De câţiva ani, de
când în oraşul meu filmul – ca fenomen artistic şi de cultură – nu prea mai are
nicio legătură cu sala de cinema, sunt tot mai puţin la curent cu creaţiile
meritorii, cu „filmele de autor”. Primisem în format electronic filmul polonez Ida (2013), de la un bun amic, dar am
amânat să-l văd. Am postat pe fb un comentariu extrem de pozitiv – ca un cec în
alb dăruit acestui film – şi Betty Varga (fondator Pelicula Culturală) a crezut
că mi-a plăcut şi m-a invitat să-l prezint. Am acceptat pe loc, deşi încă nu-l
văzusem. I-am spus adevărul abia în seara proiecţiei speciale, într-o sală arhiplină
cu peste 100 de spectatori.
La fel ca După dealuri de Mungiu, Ida (regia: Pawel Pawlikovski) – dincolo
tramă, de poveste, de mijloacele cinematografice esenţializate – surprinde sufletul
omenesc angajat într-un quest. Spre pieirea
sau spre câştigarea lui. În acest sens mi se par cât se poate de potrivite
cuvintele Apostolului Pavel din Epistola sa către Evrei pe care – deloc
întâmplător, cred – le-am citit chiar în dimineaţa zilei când a avut loc
proiecţia: „Iar noi nu suntem ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre
câştigarea sufletului” (10.39). N-am spus asta publicului venit în număr mare
s-o întâlnească pe Ida la Sediul
Comunităţii Evreieşti din Timişoara. Am fost foarte laconic (şi emoţionat), rugându-i
pe spectatori să primească filmul fără prejudecăţi (legate de ideologic, de
corectitudinea politică), cum şi-a dorit Mungiu să fie primit (dar nu s-a
întâmplat aşa) După dealuri.
Există însă oare un sens şi o semnificaţie pe care să le primeşti împreună cu forma (cu
ambalajul – extrem de elaborată scenografia şi imaginea în alb-negru) dacă, să
zicem, ai reuşit să te dezbari de (măcar unele) prejudecăţi? Şi care să fie
acesta, în cazul Idei? Îmbisericirea
minţii Idei (şi cuminţenia ei, şi nevoia ei de iubire în veşnicie, şi hotărârea
de a se retrage „din lume”, de a-şi asuma calea crucii şi de a-şi ascunde părul
frumos sub veşmintele de monahie)? Sau poate îndoiala spre pieire a Wandei
(mătuşa Idei, singura rubedenie în viaţă, o evreică pe care stareţa mănăstirii
unde crescuse insistă să o cunoască în ajunul intrării în monahism), cea care
fusese un procuror de temut în zorii comunismului abia instalat în Polonia
(anii 50), când recunoaşte că a trimis la moarte pe mulţi „duşmani ai
poporului” (iar acum a ajuns o simplă judecătoare, dependentă de alcool, tutun
şi ranchiună pe tăvălugul istoriei, pe creştinii care i-au ucis familia,
cruţând-o numai pe Ida, şi apoi le-au luat casa)? Rânduiala Idei şi dorinţa ei
de a deveni – prin credinţă, prin metanoie – o „făptură nouă” sau deprimarea
acră şi cinică a Wandei, împinsă până la gestul ireversibil al sinuciderii?
Există, în film,
o scenă definitorie pentru credinţa (curată nebunie, pentru Wanda) pe care Ida
caută să o deprindă, trăind-o. Întoarsă de la barul hotelului unde înnoptează
amândouă, Wanda îi spune Idei: „La urma urmei, Dumnezeului tău îi plăcea de curve ca mine. Gândeşte-te la Maria Magdalena. Ia,
dă cartea să citim ...”, moment în care Ida – în deplină muţenie – recuperează Biblia
aşa cum ar salva un lucru tainic şi sfânt de la distrugere, iar apoi o ascunde
sub pernă. De parcă i-ar fi spus: Tâlcuirea celor scrise în Cartea Bisericii nu
se face de oricine, oricând şi oricum; sensul „Dumnezeului meu” îl afli nu
filozofând şi iscodind Scriptura, ci trăind în post şi rugăciune o viaţă întru
despătimire.
Când află că
Wanda s-a sinucis, Ida este chemată la slujba de îngropăciune. Pleacă din nou
de la mănăstire pentru că nu se simte încă pregătită să-şi asume voturile
monahale (sărăcia, fecioria, ascultarea). Ajunge în casa mătuşii sale, îi
încearcă hainele, pantofii cu toc, se rujează ca ea. Vrea să trăiască la fel ca
ea. Îşi pune masca ei. În faţa unei ferestre, face piruete în timp ce perdeaua
transparentă (ca un giulgiu) îi înfăşoară întreg corpul. Se dăruieşte apoi unui
fermecător jazzman – a one night’s stand –
pe care mătuşa ei îl luase în maşină în călătoria lor spre casa părintească de
dinainte de război. A doua zi dimineaţa, într-o scenă ce aminteşte pentru o
clipă de Iubirile unei blonde (una
din revelaţiile cinematografului cehoslovac din anii 60), îl întreabă pe cel
care tocmai a cunoscut-o ca femeie: „Ce facem mâine?” (sau de-acum înainte,
până când moartea ne va despărţi). Răspunsul lui evaziv, nehotărât, îi oferă
perspectiva unei fundături. Fără să scoată un cuvânt, Ida se reîntoarce la
mănăstire. Abia acum pare hotărâtă să intre în monahism.
M-am despărţit de
Ida împăcat, ca după un film de
Bresson (Jurnalul unui preot de ţară, Un
condamnat la moarte a evadat) sau de Bergman (din perioada soft, gen Lumină de iarnă, Fragii sălbatici, A şaptea
pecete). Ştiu că ne vom reîntâlni, că o voi purta multă vreme în gând, în
memoria afectivă de cinefil. Din când în când, cinematograful te ajută să stră-vezi.
