Am văzut Baloane de curcubeu la sfârșitul anului
1983, când a avut premiera. Ani de zile avea să mă bântuie lumea lui pestriță –
un sat în care președinte de CAP (Dorel Vișan) se însoară, dar nevasta (Magda
Catone) îi fuge cu un iubit din tinerețe, proaspăt ieșit din închisoare unde a ajuns pentru
că omorâse o căprioară. N-am uitat nici că, în plină iarnă, locuitorii acestui
sat ajung pe malul Mării Negre, de unde culeg sute de portocale aduse la țărm
în urma unui naufragiu. Pentru că filmul nu se lasă prins în capcana intrigii
sentimentale și nici nu are o poveste bine închegată, așteptările mele de
adolescent de la ora primei vizionări mi-au fost oarecum înșelate.
Baloane de curcubeu, al doilea film, ca regizor autonom,
al lui Iosif Demian – „singurul realizator provenit dintre operatori care
reușea o autodefinire comparabilă cu a vârfurilor școlii noastre regizorale”
(Valerian Sava) – a apărut la trei ani după happening-ul elaborat numit O lacrimă de fată. Operatorul Nunții de piatră – aveam să mă conving,
vizionând filmul după 32 de ani – a găsit o transpunere cinematografică
adecvată a literaturii lui Fănuș Neagu (co-scenarist alături de Vintilă Ornaru).
Tipologia specială valorificată de regizor fusese exploatată în cinema-ul
românesc mai cu seamă prin latura ei pitoresc-satirico-anecdotică (cu câteva excepții:
Reconstituirea, Mere roșii, Casa dintre
câmpuri, Proba de microfon, Croaziera, O lacrimă de fată, Secvențe, Fructe de
pădure, La capătul liniei) și mai puțin pentru dimensiunea ei autentic
omenească. Personajele din Baloane de
curcubeu sunt câțiva din locuitorii unui sat colectivizat în care „se văd
foarte bine semnele orașului (...) preluate prin mimetism, deformate; nu e
vorba despre cei de la sat care vor să plece la oraș, ci – preciza Iosif Demian
în perioada filmărilor – despre cei care, rămânând în sat se orășenizează,
preluând în felul de a se purta, de a se îmbrăca, de a trăi, clișsee ale unei
alte mentalități”. Ulița Baloanelor –
„un echivalent și o recuperare întârziată a străzii neorealiste” (Valerian
Sava) – este locul de desfășurare a acestui „studiu tipologic” (de caractere,
de mentalități) ce ia forma unei „comedii propriu-zise”. Dar tocmai umorul Baloanelor a deranjat atunci (și
detaliile neorealiste, ce nu corespundeau viziunii edulcorate asupra realității
impuse de partidul unic și suveran), astfel că filmul a trecut prin numeroase
comisii de vizionare, fiind cenzurat și modificat – pe anumite porțiuni – după
bunul plac al politrucilor zilei. Numeroase momente de comedie inteligentă și
tandră amintesc de Forman și Menzel. Însă dacă acest tip de umor avea să facă
școală în Cehoslovacia, la noi au ținut afișul ușuraticele comedii cu „boboci”,
pline de povețe și învățăminte. Filmul lui Demian – „o experiență insolită nu
numai pentru creatorii săi, dar și pentru o cinematografie care trebuie să-și
caute în permanență noi căi de expresie” – a fost repede scos de pe afiș,
încuiat în cutii și nedifuzat niciodată la TV (până în 1989, cel puțin).
Într-o
anchetă intitulată „Umorul sub semnul întrebării” și realizată de echipa
Magazinului Estival Cinema 1982, Iosif Demian – tracasat de modificările ce i
se cereau să le aducă filmului său – răspundea mucalit că „dacă filmele noastre
nu ajung în selecțiile marilor festivaluri să nu disperăm”, sperând să se
înființeze cândva un festival internațional al arhivelor de filme unde,
negreșit, românii vor fi premiați pentru „cel mai zgâriat film, cel mai tăiat
film etc. etc.”.
