Baloane de curcubeu

Am văzut Baloane de curcubeu la sfârșitul anului 1983, când a avut premiera. Ani de zile avea să mă bântuie lumea lui pestriță – un sat în care președinte de CAP (Dorel Vișan) se însoară, dar nevasta (Magda Catone) îi fuge cu un iubit din tinerețe, proaspăt ieșit din închisoare unde a ajuns pentru că omorâse o căprioară. N-am uitat nici că, în plină iarnă, locuitorii acestui sat ajung pe malul Mării Negre, de unde culeg sute de portocale aduse la țărm în urma unui naufragiu. Pentru că filmul nu se lasă prins în capcana intrigii sentimentale și nici nu are o poveste bine închegată, așteptările mele de adolescent de la ora primei vizionări mi-au fost oarecum înșelate.

Baloane de curcubeu, al doilea film, ca regizor autonom, al lui Iosif Demian – „singurul realizator provenit dintre operatori care reușea o autodefinire comparabilă cu a vârfurilor școlii noastre regizorale” (Valerian Sava) – a apărut la trei ani după happening-ul elaborat numit O lacrimă de fată. Operatorul Nunții de piatră – aveam să mă conving, vizionând filmul după 32 de ani – a găsit o transpunere cinematografică adecvată a literaturii lui Fănuș Neagu (co-scenarist alături de Vintilă Ornaru). Tipologia specială valorificată de regizor fusese exploatată în cinema-ul românesc mai cu seamă prin latura ei pitoresc-satirico-anecdotică (cu câteva excepții: Reconstituirea, Mere roșii, Casa dintre câmpuri, Proba de microfon, Croaziera, O lacrimă de fată, Secvențe, Fructe de pădure, La capătul liniei) și mai puțin pentru dimensiunea ei autentic omenească. Personajele din Baloane de curcubeu sunt câțiva din locuitorii unui sat colectivizat în care „se văd foarte bine semnele orașului (...) preluate prin mimetism, deformate; nu e vorba despre cei de la sat care vor să plece la oraș, ci – preciza Iosif Demian în perioada filmărilor – despre cei care, rămânând în sat se orășenizează, preluând în felul de a se purta, de a se îmbrăca, de a trăi, clișsee ale unei alte mentalități”. Ulița Baloanelor – „un echivalent și o recuperare întârziată a străzii neorealiste” (Valerian Sava) – este locul de desfășurare a acestui „studiu tipologic” (de caractere, de mentalități) ce ia forma unei „comedii propriu-zise”. Dar tocmai umorul Baloanelor a deranjat atunci (și detaliile neorealiste, ce nu corespundeau viziunii edulcorate asupra realității impuse de partidul unic și suveran), astfel că filmul a trecut prin numeroase comisii de vizionare, fiind cenzurat și modificat – pe anumite porțiuni – după bunul plac al politrucilor zilei. Numeroase momente de comedie inteligentă și tandră amintesc de Forman și Menzel. Însă dacă acest tip de umor avea să facă școală în Cehoslovacia, la noi au ținut afișul ușuraticele comedii cu „boboci”, pline de povețe și învățăminte. Filmul lui Demian – „o experiență insolită nu numai pentru creatorii săi, dar și pentru o cinematografie care trebuie să-și caute în permanență noi căi de expresie” – a fost repede scos de pe afiș, încuiat în cutii și nedifuzat niciodată la TV (până în 1989, cel puțin). 

Într-o anchetă intitulată „Umorul sub semnul întrebării” și realizată de echipa Magazinului Estival Cinema 1982, Iosif Demian – tracasat de modificările ce i se cereau să le aducă filmului său – răspundea mucalit că „dacă filmele noastre nu ajung în selecțiile marilor festivaluri să nu disperăm”, sperând să se înființeze cândva un festival internațional al arhivelor de filme unde, negreșit, românii vor fi premiați pentru „cel mai zgâriat film, cel mai tăiat film etc. etc.”.