Reconstituirea, După dealuri, Aferim!

Aferim!

După dealuri

Uneori spectatorul se îndreaptă spre filme. Alteori, filmele își fac drum spre spectator. Mă consider un spectator selectiv (poate – de la o vreme ce durează de aproape douăzeci de ani – excesiv de selectiv) și, de aceea, întâlnirile mele cu filmul se produc destul de rar. Într-o seară de iunie am ochit însă două dintr-o lovitură. M-am deplasat aproape 100 km (dus-întors) ca să revăd Aferim! și După dealuri – filme românești pe care le consider – de departe – două din cele mai închegate proiecte ale cinematografiei din România. Și nu doar din ultimii 15 ani punctați de așa-numitul „Nou Val”. Dubla lor proiecție (la cinematograful „Arta” din Arad) a fost, pentru mine, și o premieră – până acum nu mai văzusem filme accesibilizate. Evenimentul a fost inclus în Caravana organizată de Fundația „Cartea Călătoare” ce își propune să prezinte și nevăzătorilor o serie de filme prevăzute cu un comentariu descriptiv al unor scene (decoruri, gesturi etc.) importante. Am înțeles că, după succesul înregistrat în mai 2015 cu Festivalul Filmului pentru Nevăzători, organizatorii doresc să implementeze acest procedeu și în industria cinematografică de la noi. Iar Aferim!, s-a anunțat, va fi primul film accesibilizat pentru nevăzători ce urmează să apară pe DVD. 

Revăzând Aferim! și După dealuri mi-am dat seama – o dată mai mult – că au o serie de trăsături comune. Mai întâi, preocuparea extraordinară pentru cuvântul rostit. Dialogurile, și la Radu Jude și la Cristian Mungiu, sunt adevărate exerciții de virtuozitate lingvistică. Apoi tipologia personajelor din mediul preoțesc sau monahal, dar și diverse tipuri de „neisprăviți”. În fine, tema prieteniei, a fraternității. Deopotrivă limbajul personajelor, felul în care sunt puse în pagină personajele-preoți (monahi sau monahii), cât și ceea ce personajele întreprind (sau nu întreprind) în numele prieteniei și al iubirii de aproapele au fost agresiv sancționate de o sumedenie de spectatori „vigilenți”, apărători de „adevăr istoric”, de „interese naționale” și mai cu seamă de tabu-uri. Toate acestea m-au făcut să mă gândesc la cartea lui Franky Schaeffer (regizor, scriitor, pictor), un fiu de pastor protestant (american de origine) care, în cartea sa Sham Pearls for Real Swine / Perle false pentru porci adevărați (Wolgemuth & Hyatt, Publishers, Inc., 1990) surprinde contextul extrem de puritan și de ostil exprimării artistice al mediului creștin în care a crescut, dar și climatul mundan, „emancipat”, secularizat, însă nu mai puțin agresiv. Comentariile lui Schaeffer despre artă se potrivesc de minune și filmelor lui Jude și Mungiu: „Arta distruge, construiește și redefinește. Arta este inconfortabilă. Arta bună (care, între altele, înseamnă arta mărturisitoare de adevăr) este bună în sine, chiar atunci când se referă la cele rele. (...) La fel ca și Hristos, arta vine la păcătoși într-o lume imperfectă. Cei care se cred desăvîrșiți disprețuiesc arta. Arta este deopotrivă vremelnică și veșnică. Arta este o oglindă a lumii, o punte  între trup și suflet.” Aș mai putea adăuga o dimensiune comună la Jude și Mungiu (nu doar în mai sus-pomenitele filme): refuzul bine articulat față de sentimentalismul și pioșenia „ghetto-ului” bisericuțelor ce confundă virtutea cu drăgălășenia dulcegăriilor și cu păstrarea aparențelor. De asemenea, fermitatea cu care amândoi cineaștii refuză să admită separarea dintre subiectele seculare și religioase, știind prea bine că realitatea (și dumnezeirea) sunt una. Franky Schaeffer comenta incisiv fundamentalismul pietist de tip evanghelic al (neo)protestanților ce fac paradă cu viața lor „duhovnicească” în public, de parcă ar fi un număr dintr-un spectacol de circ. Dar nu la fel stau lucrurile cu pietiștii din mediul „pravoslavnic”, cripto-(neo)protestant? 

Există – până la un punct – un ecou din Reconstituirea lui Lucian Pintilie, și în Aferim! și în După dealuri. Drumul energic al Voichiței (Cosmina Stratan) prin mulțimea de navetiști indiferenți din secvența de început a filmului lui Mungiu, la fel ca reacția gloatei lipsite de compasiune de la finalul lui Aferim! trimite la ultima secvență a Reconstituirii în care mulțimea de microbiști ce ies de la meciul de football îi tratează cu dispreț și agresivă aroganță pe cei doi tineri. Jude și Mungiu surprind excesul de „religiozitate” al unei omeniri deprinse a prelua „adevăruri” și „norme de conduită” fără a le mai trece prin filtrul dreptei socotințe. De la Pintilie, amândoi cineaștii au moștenit preocuparea pentru geometriile poetice ale imaginii, pentru căutarea identității. Cu totul nou (și îmbucurător) e însă demersul lor întru cumințenie și dreaptă cugetare, dimpreună cu respingerea „neînfrânării” și a „încrâncenării” față de temele și personajele aduse în discuție. De unde se vede încă o dată (dacă mai era nevoie) că filmul românesc traversează – prin filmele lui Jude și Mungiu (ori prin unele filme de Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu) o nouă și fericită etapă în căutarea identității sale.   

Reconstituirea