Joy

Duminica Orbului ne vorbeşte nu atât despre „minunata vindecare” a orbului din naştere, cât mai ales despre orbirea, condiţionată de mândrie, a celor ce – spun ei – „văd şi nu sunt orbi”. Deşi nevăzător (cu ochiul dinafară), Părintele Teofil – Părintele Bucuriei – a înţeles că problema adevărată pentru un om este să caute să-şi păstreze bucuria (chiar atunci când este „orb din naştere”), să se pregătească pentru „vacanţa cea mare”, pentru „noaptea morţii” când nu se mai poate însoţi cu lumină.

Spunea Părintele Teofil că nimeni din cei care au intrat în inima sa nu a mai ieşit de acolo. Fenomen cât se poate de normal, într-o lume din ce în ce mai puţin normală: să îndrăgeşti pe cineva până la adio, adică à Dieu. Să nu-i mai „scoţi de la inimă” pe cei care s-au cuibărit acolo.

Îmi amintesc de o veche doină de jale:

Inimă de putregai,

Cum n-am cuţit să te tai

Să văd ce beteşug ai.

Entuziasmul aproape copilăresc al Părintelui Teofil – mereu mi-am spus asta – nu părea să sufere de vreun „beteşug”. Altfel nu se explică explozia de lumină pe care – el, care nu văzuse niciodată lumina zilei – o revărsa când îi stăteai în preajmă. După cum nu se explică altfel nici împăcarea sa lăuntrică, fericirea de a sluji Celui care i-a dat această „îngrădire”, această „infirmitate”, această „limitare”. Bucuria de a I se supune – mărturisea el, spre uimirea noastră – chiar şi „dincolo”, dacă El va voi să-l ţină tot fără văz.

„Dumnezeu ne zâmbeşte. Să zâmbim şi noi – Lui şi oamenilor”. Minunat motto trăit, nu doar rostit din vârful buzelor, al unui om care simţea o adevărată onoare să-şi salute semenii şi, cu atât mai mult, să-L salute şi să-L cinstească pe Cel care – pentru cei ce cred – le rânduieşte spre bine pe toate.

Buildungsroman & road movie

Un vânzător de ziare, abia ieşit din adolescenţă, asistă gură-cască la nişte arestări arbitrare, fără vreo motivaţie explicită, ordonate de poliţie. Suntem în Bucureştiul anului 1917, într-o perioadă când omul e „supt vremi”. Câţiva etichetaţi drept „drojdia societăţii” devin, fără voie, pasageri într-o călătorie ce se va dovedi iniţiatică. Printre ei, Diplomatul (Gheorghe Dinică) şi Scaurus (Gabriel Oseciuc). Unul e aventurier, n-a muncit niciodată în viaţa lui şi pretinde că ar fi fost consul pe la diverse ambasade. Altul e „Darie al lui Darie al lui Darie …”, un incurabil însetat de adevăr. Unul e orăşean, altul vine din mediul rural. Sunt o variantă de Sancho Panza şi Don Quijote moderni. Pentru o vreme călătoresc în acelaşi marfar care-i va purta prin Balcani. 

Prin cenuşa imperiului este un road movie. La noi, conceptul nu a apărut după anul 2000, ci a fost folosit şi în „vechiul cinema românesc” (Cursa, Croaziera, Concurs). Pentru Diplomat, plimbarea cu trenul (fie şi sub escortă) este un bun prilej de a ieşi din vizorul autorităţilor (umpluse Bucureştiul cu bancnote false). Pentru Darie este ocazia neaşteptată de a vedea lumea, de a călători prin locuri devastate de război. Mai mult sau mai puţin oportunist şi declamativ, filmul lui Andrei Blaier – închegat ca ritm, piperat cu umor, efecte pirotehnice şi aventuri galante – devine un film al dragostei de ţară şi, nu mai puţin, al maturizării unui „romantic naiv”: diferite medii sociale, necunoscuţi din mai multe etnii (greci, turci, sârbi, nemţi etc.) şi o serie de peripeţii (urmăriri, atacuri aeriene cu bombe, lupte corp la corp ş.a.) care îi netezesc drumul înapoi spre casă. Spre patrie şi rădăcini. Totuşi, nu-i alterează convingerea nepervertită (încă): libertatea nu se poate cumpăra cu aur, ci se răscumpără cu trudă şi neprecupeţit sacrificiu. 

Spectatorii tineri sau mai puţin tineri se apropie ori se manifestă circumspect faţă de miezul acestui „film patriotic” în funcţie de situarea lor în raport cu filosofia de viaţă a Diplomatului (o variaţiune pe tema ubi bene ibi patria). Oamenii, spune acest descurcăreţ şi etern „om al zilei”, merită să fie înjosiţi fiindcă „muncesc şi se supun legilor”. Destinele interpreţilor principali s-au dovedit a fi exact opuse principiilor enunţate de personajele cărora le-au dat viaţă. Dinică a rămas să facă teatru şi film în ţara sa; Oseciuc a spus go west şi – după cinci ani de la premiera filmului – s-a oprit abia în Canada, unde trăieşte şi acum. 

Filmul lui Blaier poartă amprenta principalilor săi colaboratori: Dinu Tănase (imagine) şi Radu Şerban (muzica), Zaharia Stancu (scenariul, adaptare după romanul său, Jocul cu moartea), Nicolae Edulescu (decoruri). Un lucru e cert: Prin cenuşa imperiului se află deasupra liniei în peisajul cinematografic românesc. De dinainte de 1990 şi nu numai.