Părintele Serghei,
plăsmuit de Lev Tolstoi (variaţiuni pe teme din Pateric şi Vieţile sfinţilor)
şi remixat de Tonino Guerra în context iluministo-italian, în filmul fraţilor
Taviani Il Sole anche di notte (unde
se numeşte padre Sergio), înfruntă asperităţile sihăstriei cu post şi
rugăciune. Atunci când se simte împresurat de imboldul gândului care-i
slobozeşte privirea spre „frumuseţe străină”, nu pregetă să-şi taie cu toporul
un deget de la o mână. Pune, astfel, în practică porunca evanghelică („Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te
sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în
viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele,
să fii aruncat în focul cel veşnic.” Matei, 18.8). Curtezana care voia
să-l seducă este uluită, se înapoiază desculţă acasă, mergând în urma
diligenţei, şi apoi se călugăreşte. Altă dată însă, o singură clipă de
slăbiciune (pe fondul unui post aspru) îl face să cedeze şi mănâncă friptură de
porc. Este clipa când mărturiseşte că simte cum s-a transformat dintr-un
misionar într-un meseriaş – chilia îi fusese îmbunătăţită şi renovată de conducerea
superioară a clerului, ca semn de recunoştinţă pentru câteva minuni pe care se
pare că le făptuise (între care şi vindecarea unui mut peste care îţi pusese
mâna cu degetul tăiat de topor). Amestecarea
cu „lumea” îi este nefastă. Dacă „misionarul” avea putere să ţină deoparte
„legiunea” demonilor, „meseriaşul” de acum cedează farmecelor unei tinere care
este (sau nu este?) „diavolul întruchipat”. Ieşirea din ritmul ascezei are consecinţe nefaste. Se întoarce la casa
bătrânilor crescători de porumbei (ce trăiseră în iubire unul cu celălalt,
cununaţi, mai bine de 40 de ani) pentru care – la cerinţa lor – se rugase o
vreme ca să fie luaţi la El de Cel Multmilostiv în acelaşi timp. Află de la
noii proprietari că bătrânii şi-au dat obştescul sfârşit la câteva minute
distanţă. Îngenunchiază în faţa moviliţelor de pământ unde odihnesc ei acum
(vegheaţi de o singură cruce), după care se pierde în lume. Trăieşte ca un
„nebun întru Hristos”, face fapte de milostenie (ca preotul „misionar” din Nazarin) şi – trage linie povestitorul –
nu se mai ştie nimic de el.
Il Sole anche di notte
Mi-am amintit de filmul
fraţilor Taviani revăzând Nostalghia lui
Tarkovski (după un scenariu de acelaşi Tonino Guerra). Acolo, un aşa-zis nebun
ruşinează omenirea pentru (cuvântul s-a demonetizat) nesimţirea ei. Pentru
indiferenţă, pentru stadiul de extremă destrămare şi fragmentare în care a
ajuns. „Ar trebui să visăm să fie soare până şi noaptea” – spune, la un moment
dat, „nebunul întru Hristos” Domenico (Erland Josephson, cunoscut din Scene dintr-o căsnicie de Bergman, Sacrificiul de Tarkovski, Privirea lui Ulise de Angelopulos),
puţin înainte de a-şi da foc în centrul Romei, sub privirile pasive atât ale
„aşa-zişilor nebuni”, cât şi ale „aşa-zişilor sănătoşi”. (Ce diferenţă
esenţială de privire asupra vagabonzilor, homeless-ilor,
faţă de Viridiana!) Domenico îşi dă
duhul cu gândul la mama sa, mistuit de dorinţa de a-i şti mântuiţi pe toţi
oamenii, fără excepţie. În secvenţa imediat următoare, Andrei (Oleg Iankovski,
tatăl din Oglinda lui Tarkovski) face
ascultare de cuvântul primit de la Domenico în scurta lor întrevedere. Acesta
îi spusese că trebuie să treacă printr-un bazin de apă termală, de la un capăt
la altul, cu o lumânare aprinsă în mână. La o a treia încercare izbuteşte. În
acest mic ritual avea să-şi încheie Andrei existenţa pământeană. Abia atunci şi
acolo s-a săvârşit cu trupul, iar sufletul – limpezit prin această formă de
ascultare târzie, de „cuminţire” nemaisperată, următoare unei asceze autoimpuse
şi unei lucrări de îndelungă rezistenţă la atacurile „frumuseţii străine”,
asemenea lui padre Sergio – i s-a urcat, mai uşor parcă, la cer.
Nostalghia
