Frumuseţea străină

Părintele Serghei, plăsmuit de Lev Tolstoi (variaţiuni pe teme din Pateric şi Vieţile sfinţilor) şi remixat de Tonino Guerra în context iluministo-italian, în filmul fraţilor Taviani Il Sole anche di notte (unde se numeşte padre Sergio), înfruntă asperităţile sihăstriei cu post şi rugăciune. Atunci când se simte împresurat de imboldul gândului care-i slobozeşte privirea spre „frumuseţe străină”, nu pregetă să-şi taie cu toporul un deget de la o mână. Pune, astfel, în practică porunca evanghelică („Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic.” Matei, 18.8). Curtezana care voia să-l seducă este uluită, se înapoiază desculţă acasă, mergând în urma diligenţei, şi apoi se călugăreşte. Altă dată însă, o singură clipă de slăbiciune (pe fondul unui post aspru) îl face să cedeze şi mănâncă friptură de porc. Este clipa când mărturiseşte că simte cum s-a transformat dintr-un misionar într-un meseriaş – chilia îi fusese îmbunătăţită şi renovată de conducerea superioară a clerului, ca semn de recunoştinţă pentru câteva minuni pe care se pare că le făptuise (între care şi vindecarea unui mut peste care îţi pusese mâna cu degetul tăiat de topor).  Amestecarea cu „lumea” îi este nefastă. Dacă „misionarul” avea putere să ţină deoparte „legiunea” demonilor, „meseriaşul” de acum cedează farmecelor unei tinere care este (sau nu este?) „diavolul întruchipat”. Ieşirea din ritmul ascezei are consecinţe nefaste. Se întoarce la casa bătrânilor crescători de porumbei (ce trăiseră în iubire unul cu celălalt, cununaţi, mai bine de 40 de ani) pentru care – la cerinţa lor – se rugase o vreme ca să fie luaţi la El de Cel Multmilostiv în acelaşi timp. Află de la noii proprietari că bătrânii şi-au dat obştescul sfârşit la câteva minute distanţă. Îngenunchiază în faţa moviliţelor de pământ unde odihnesc ei acum (vegheaţi de o singură cruce), după care se pierde în lume. Trăieşte ca un „nebun întru Hristos”, face fapte de milostenie (ca preotul „misionar” din Nazarin) şi – trage linie povestitorul – nu se mai ştie nimic de el.

Il Sole anche di notte

Mi-am amintit de filmul fraţilor Taviani revăzând Nostalghia lui Tarkovski (după un scenariu de acelaşi Tonino Guerra). Acolo, un aşa-zis nebun ruşinează omenirea pentru (cuvântul s-a demonetizat) nesimţirea ei. Pentru indiferenţă, pentru stadiul de extremă destrămare şi fragmentare în care a ajuns. „Ar trebui să visăm să fie soare până şi noaptea” – spune, la un moment dat, „nebunul întru Hristos” Domenico (Erland Josephson, cunoscut din Scene dintr-o căsnicie de Bergman, Sacrificiul de Tarkovski, Privirea lui Ulise de Angelopulos), puţin înainte de a-şi da foc în centrul Romei, sub privirile pasive atât ale „aşa-zişilor nebuni”, cât şi ale „aşa-zişilor sănătoşi”. (Ce diferenţă esenţială de privire asupra vagabonzilor, homeless-ilor, faţă de Viridiana!) Domenico îşi dă duhul cu gândul la mama sa, mistuit de dorinţa de a-i şti mântuiţi pe toţi oamenii, fără excepţie. În secvenţa imediat următoare, Andrei (Oleg Iankovski, tatăl din Oglinda lui Tarkovski) face ascultare de cuvântul primit de la Domenico în scurta lor întrevedere. Acesta îi spusese că trebuie să treacă printr-un bazin de apă termală, de la un capăt la altul, cu o lumânare aprinsă în mână. La o a treia încercare izbuteşte. În acest mic ritual avea să­-şi încheie Andrei existenţa pământeană. Abia atunci şi acolo s-a săvârşit cu trupul, iar sufletul – limpezit prin această formă de ascultare târzie, de „cuminţire” nemaisperată, următoare unei asceze autoimpuse şi unei lucrări de îndelungă rezistenţă la atacurile „frumuseţii străine”, asemenea lui padre Sergio – i s-a urcat, mai uşor parcă, la cer. 

Nostalghia