Imposibila întoarcere - NOSTALGHIA

Proiectul Nostalghiei a fost gândit de Tarkovski împreună cu scenaristul şi prietenul său, Tonino Guerra (Aventura, Noaptea, Eclipsa, Deşertul roşu, Blow Up, Amarcord, E la nave va, Privirea lui Ulise, Dincolo de nori ş.a.). Ficţiunea lor – evocată într-un insolit making of realizat împreună: Tempo di viaggio – este expresia artistică a dramei prin care trecea Tarkovski însuşi, în noua sa postură de emigrant în Italia: „Sunt pierdut. Nu pot trăi în Rusia, însă – nota regizorul în Jurnalul său, în 25 mai 1983 – nu pot trăi nici aici.”

Nu, acest film nu urmăreşte să trezească în spectator niciun fel de melancolie. Cei mai mulţi – deopotrivă critici şi spectatori – căutaseră conotaţii vag dulcege în titlu, însă Nostalghia este mai degrabă o elegie închinată „fericitei întristări” aducătoare de izbăvirea de rău (înţeles ca auto-distrugere, individualism, nebunie provocată de materialismul exacerbat al lumii moderne). Durerea („algos”) întoarcerii („nostos”) este pricinuită de o stare sufletească apăsătoare pe care omul o resimte atunci când conştientizează cât de departe este de rădăcinile sale: soţie, familie, casă, biserică, Dumnezeu. Când îşi simte, altfel spus, propria ratare.

Prin tenacitatea cu care personajele sale şi din acest film îşi rabdă până la capăt destrămarea, îndepărtarea de idealul desăvârşirii, Tarkovski poate fi situat în descendenţa lui Dostoievski („un om care nu era în stare să creadă, chiar dacă îşi dorea asta; un om în care organul credinţei s-a atrofiat”) şi în vecinătatea unui Bresson (Jurnalul unui preot de ţară), Buñuel (Nazarin), Bergman (Lumină de iarnă, Fragii sălbatici), Mizoguchi (Povestirile lunii palide după ploaie), Kurosawa (Cei şapte samurai, A trăi, Dodeskaden) sau chiar a fraţilor Taviani (Soare până şi noaptea).

Călăuza din filmul său precedent îl îndemna pe blazatul şi cinicul Scriitor să se gândească la trecut pentru că „omul, când se gândeşte la trecut, devine mai bun”. Nostalghia este poemul acestei „imposibile întoarceri” înspre izvoarele de viaţă şi bucurie ale omului. Elemente şi leit-motive frecvent întâlnite în filmele anterioare se regăsesc şi aici: uleiul, pâinea, lumânarea, vinul, apa, ploaia, părinţii şi copiii, nebunul martir, femeia „înger” şi femeia „demon”, biserica în ruină. Demersul (quest-ul său) va fi pentru unii mumă, pentru alţii ciumă, în funcţie de relaţia pe care o are fiecare spectator în parte cu trecutul, conştiinţa şi memoria sa.