Găsesc pe blogul Elenei Dulgheru (critic de film), la pagina unde e postată
cronica dumneaei la filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, un scurt comentariu extrem de bine articulat şi echilibrat,
foarte aproape – ca feedback – de impresia pe care mi-a lăsat-o şi mie filmul
cu pricina.
 |
| După dealuri - un film de Cristian Mungiu (poster din UK) |
Rândurile, care poartă semnătura Paul Slayer Grigoriu (muzician rock,
traducător, scriitor, co-autor al Jurnalui
athonit. Pagini de ucenicie, apărut la Editura Filos, în 2013, tălmăcitor
în limba română al cărţii Woody Allen în dialog cu Stig Björkman), apreciază modul în care autoarea
singurei monografii despre Tarkovski în limba română (volumul Tarkovski. Filmul ca rugăciune) a văzut După dealuri – film care, scrie Elena
Dulgheru, „merită o analiză chiar mai extinsă, care să scoată în evidenţă şi
alte calităţi ale sale, căci plusurile lui sunt incomparabil mai multe decât
minusurile. Pentru a realiza toată acea atmosferă şi, de pildă, a filma planuri
cu mişcări de detaliu, pline de maximă tensiune emoţională, în cadre strânse şi
lungi, dpdv tehnic şi artistic este o muncă enormă”.
Comentariile celor doi de la subsolul cronicii sunt însă bruiate de intervenţiile
pline de invective ale unui extrem de „vigilent” observator al ilustrării
„dreptei credinţe” şi „canoanelor” ortodoxe în noul cinema românesc. Replica
acestuia (anonimă şi reprezentativă pentru o bună parte a publicului care – amator
de poveşti „moralizatoare”, „decente”, edulcorate – este scandalizat de viziunea
„neutră” şi chiar „blasfemiatoare” din După
dealuri) califică filmul lui Mungiu drept „un jeg antiromânesc” ce „se
înscrie în şirul de murdării antiromâneşti făcute pe banii românilor” (?!).
 |
| După dealuri - un film de Cristian Mungiu |
În analiza sa amplă, postată pe blogul personal, Paul Slayer Grigoriu consideră
că sugestia unei relaţii de lesbianism în trecutul celor două personaje
principale din După dealuri, „discretă,
nu neapărat necesară”, „nu este însă exploatată în direcţia viziunii
contemporane despre „toleranţă” şi „iubire”” şi „nu aruncă nicio umbră de acuză
asupra mediului monahal”. Privită din unghi creştin, mai scrie el, „desfăşurarea
scenariului este o admirabilă dovadă de întoarcere la Hristos şi de renunţare
la vechile obiceiuri şi păcate. Voichiţa nu are nicun moment de slăbiciune în
faţa Alinei, îi spune simplu dar direct că o iubeşte, dar nu ca în trecut, ci
„altfel”, iar la insistenţele colegei de cămin răspunde cu atitudinea şi
cuvintele dictate de noua viaţă în Dumnezeu, pe care a îmbrăţişat-o la
mânăstire. Nici vorbă de sminteală. Din perspectiva tinerei monahii, trecutul
este recunoscut, mărturisit, dar lăsat pentru totdeauna în urmă. Asumarea
interioară a vieţii în obştea ortodoxă de către Voichiţa este surprinsă cu mare
măiestrie de scenariu”. Apoi, personajul preotului duhovnic, „direct şi fără
artificii de elocvenţă”, este cel care „contrazice înscrisul tendenţios „Crede
şi nu cerceta” prin însuşi modul său de a fi. Mereu cu o vorbă blândă, sfâşiat
între grija pentru binele obştii şi cea pentru recuperarea „oii pierdute”,
explicând direct dar clar cele legate de trăire şi credinţă, el nu se pierde în
obscurantism – dovadă respingerea superstiţiilor de tipul „butucului cu cruce
neagră” căruia maicile tind să-i atribuie puteri nefaste – ci merge cu smerenie
şi convingere pe drumul luminos al vieţii pe care şi-a asumat-o – şi al crucii
care derivă din aceasta”.
 |
| După dealuri - un film de Cristian Mungiu |
Personal, găsesc în lectura lui Paul Slayer Grigoriu un punct de vedere
extrem de echilibrat, străin – în chip fericit – de exaltarea comentatorilor ultraortodocşi
sau ultrasecularizaţi (două feţe ale aceleiaşi monede). Abia de la o astfel de
abordare nepătimaşă, cred, se poate porni întru desluşirea acestui
film-eveniment.
