După dealuri. Fără isterie

Găsesc pe blogul Elenei Dulgheru (critic de film), la pagina unde e postată cronica dumneaei la filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, un scurt comentariu extrem de bine articulat şi echilibrat, foarte aproape – ca feedback – de impresia pe care mi-a lăsat-o şi mie filmul cu pricina. 

După dealuri - un film de Cristian Mungiu (poster din UK)

Rândurile, care poartă semnătura Paul Slayer Grigoriu (muzician rock, traducător, scriitor, co-autor al Jurnalui athonit. Pagini de ucenicie, apărut la Editura Filos, în 2013, tălmăcitor în limba română al cărţii Woody Allen în dialog cu Stig Björkman), apreciază modul în care autoarea singurei monografii despre Tarkovski în limba română (volumul Tarkovski. Filmul ca rugăciune) a văzut După dealuri – film care, scrie Elena Dulgheru, „merită o analiză chiar mai extinsă, care să scoată în evidenţă şi alte calităţi ale sale, căci plusurile lui sunt incomparabil mai multe decât minusurile. Pentru a realiza toată acea atmosferă şi, de pildă, a filma planuri cu mişcări de detaliu, pline de maximă tensiune emoţională, în cadre strânse şi lungi, dpdv tehnic şi artistic este o muncă enormă”. 

Comentariile celor doi de la subsolul cronicii sunt însă bruiate de intervenţiile pline de invective ale unui extrem de „vigilent” observator al ilustrării „dreptei credinţe” şi „canoanelor” ortodoxe în noul cinema românesc. Replica acestuia (anonimă şi reprezentativă pentru o bună parte a publicului care – amator de poveşti „moralizatoare”, „decente”, edulcorate – este scandalizat de viziunea „neutră” şi chiar „blasfemiatoare” din După dealuri) califică filmul lui Mungiu drept „un jeg antiromânesc” ce „se înscrie în şirul de murdării antiromâneşti făcute pe banii românilor” (?!). 

După dealuri - un film de Cristian Mungiu

În analiza sa amplă, postată pe blogul personal, Paul Slayer Grigoriu consideră că sugestia unei relaţii de lesbianism în trecutul celor două personaje principale din După dealuri, „discretă, nu neapărat necesară”, „nu este însă exploatată în direcţia viziunii contemporane despre „toleranţă” şi „iubire”” şi „nu aruncă nicio umbră de acuză asupra mediului monahal”. Privită din unghi creştin, mai scrie el, „desfăşurarea scenariului este o admirabilă dovadă de întoarcere la Hristos şi de renunţare la vechile obiceiuri şi păcate. Voichiţa nu are nicun moment de slăbiciune în faţa Alinei, îi spune simplu dar direct că o iubeşte, dar nu ca în trecut, ci „altfel”, iar la insistenţele colegei de cămin răspunde cu atitudinea şi cuvintele dictate de noua viaţă în Dumnezeu, pe care a îmbrăţişat-o la mânăstire. Nici vorbă de sminteală. Din perspectiva tinerei monahii, trecutul este recunoscut, mărturisit, dar lăsat pentru totdeauna în urmă. Asumarea interioară a vieţii în obştea ortodoxă de către Voichiţa este surprinsă cu mare măiestrie de scenariu”. Apoi, personajul preotului duhovnic, „direct şi fără artificii de elocvenţă”, este cel care „contrazice înscrisul tendenţios „Crede şi nu cerceta” prin însuşi modul său de a fi. Mereu cu o vorbă blândă, sfâşiat între grija pentru binele obştii şi cea pentru recuperarea „oii pierdute”, explicând direct dar clar cele legate de trăire şi credinţă, el nu se pierde în obscurantism – dovadă respingerea superstiţiilor de tipul „butucului cu cruce neagră” căruia maicile tind să-i atribuie puteri nefaste – ci merge cu smerenie şi convingere pe drumul luminos al vieţii pe care şi-a asumat-o – şi al crucii care derivă din aceasta”. 

După dealuri - un film de Cristian Mungiu

Personal, găsesc în lectura lui Paul Slayer Grigoriu un punct de vedere extrem de echilibrat, străin – în chip fericit – de exaltarea comentatorilor ultraortodocşi sau ultrasecularizaţi (două feţe ale aceleiaşi monede). Abia de la o astfel de abordare nepătimaşă, cred, se poate porni întru desluşirea acestui film-eveniment.