Articol publicat în Tribuna, nr. 297/2015
Începutul de an l-am petrecut la o mănăstire din județul Timiș, unde
am isprăvit de citit Pavilionul
canceroșilor de Alexander Soljenițîn. La sfârșitul romanului, Oleg (un
alter-ego pentru scriitor) este externat din spitalul unde fusese tratat de cancer
la stomac și se bucură de noua politică a țării (mijlocul anilor 50), ce
îngăduie foștilor deportați din Gulaguri și alte pământuri străine (cum fusese
el, cum fusese Soljenițîn însuși) să-și reintre în drepturi, să fie „reabilitați”.
Gândurile sale la început de drum, când și-a propus ca „începând
de astăzi să-și trăiască viața asta suplimentară, proaspăt dăruită”, viață care
„să nu semene cu aceea trăită” și în care „să nu mai facă de acum încolo
greșeli”, îmi par un nimerit – și sincer, defel convențional – plugușor. O
astfel de urare își face, cred, fiecare în chip nerostit, în noaptea de Ajun. Și
fiecare – ca și Oleg – ajunge să-și încalce acest legământ înainte chiar de a-l
fi rostit.
Alexandr Soljenițîn
Liturghia ortodoxă – teologie în forme, culori, sunete, miresme și
gusturi aparte – este ea însăși o predică. De aceea, predica poate lipsi.
Uneori însă, slujitorul de la altar adresează cîte un cuvânt de învățătură
celor prezenți. Așa s-a întâmplat și în duminica de dinaintea Bobotezei. Nu
sunt adeptul dăscăliilor „popești”, ideologizate și ieologizante, afectate și
stridente. La mănăstirea unde mă aflam însă, ieromonahul cuvintează – nu o dată
aveam să constat – cu duhul blândeții. Asemenea slujbe ținute fără ostentație
și declamație, pe șoptite aproape, am mai întâlnit în puține alte mănăstiri ortodoxe:
Lupșa, Nera, Nocrih – așezăminte-oază ce păstrează vie învățătura Cuvioșilor
Siluan Athonitul și Sofronie de la Essex. Sunt locuri ce, nu mai puțin,
recuperează și valorizează splendoarea moștenirii bizantine (în arhitectură, în
iconografie, în cântările psaltice). Nota bene: fără adăugiri pietiste, fără
împestrițări, fără sentimentalisme[1]..jpg) |
| Teofania - icoană de Andrei Rubliov |
Momentul prăznuitei Teofanii este un bun prilej de a vorbi despre
căință și restaurarea omului prin îmbisericirea minții sale. Dar un discurs (și)
pe această temă este – ca acum 2000 de ani, ca mereu – o „grăire în deșert”. Cinghiz
Aitmatov, Eșafodul: „Căința – una din marile realizări ale spiritului uman – este
discreditată în zilele noastre. Ea, se poate spune, a dispărut cu totul din
universul moral al omului contemporan. Numai omului i-a fost dat să se căiască,
nimănui altcuiva.” Căința, ca element de recunoaștere (și piatră de încercare)
pentru specia numită om, proba sa de rezistență la stihiile dezlănțuite de
gândirea contemporană. Și nu numai, căci omul, dintotdeauna, și-a conceput
căința „după cum îl taie capul”, pregătindu-și – fără să știe sau fără să-i
pese – propriul infern: iubirea trăită superficial, iubirea ratată. Ratarea din
superficialitate, din graba cu care dăm crezare basmelor și fanteziilor, iar nu
Cuvântului întemeietor, restaurator – iată adevăratul iad. Ori, adaugă ieromonahul
de la mănăstire, astăzi e incorect politic să mai vorbești de iad. Unii
profesori de religie, mai spune el, au fost sancționați pentru asta. Iar în
școli, religia însăși e pe punctul să fie înlocuită de materia numită istoria
religiilor sau etică [2]. Adevărat, însă nu-mi pot reține un gând: ce te faci însă cu învățătorii
și îndrumătorii care, apodictic, susțin că infernul sunt, mereu, ceilalți
(adică „acel Apus”, ori neamuri întregi de oameni, „nemântuite și nemântuibile”)?
Pentru că discursul de tip „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” (Cuv.
Siluan Athonitul) – ce vizează dimensiunea apofatică și paradoxală a
existenței, a credinței – nu este tocmai mainstream
în practica bisericească excesiv de legalistă.
Cuv. Siluan Athonitul
Întâia predică pe care am auzit-o în 2015 mi-a amintit de
cuvintele lui Alecu Russo (citate de Constantin Noica în al său Jurnal filozofic): „De mult ce ne vom lăuda, de
mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni şi mari din
născare şi se vor cufunda iarăşi în somnul lor cel adânc”. Cu veacuri în urmă,
și Antim Ivireanu căuta să ne trezească din „somnul cel adânc”, atunci când –
fără îndulcitori – ne spunea: „Nu avem
nici credinţă, nici nădejde, nici dragoste, şi suntem mai răi, să mă iertaţi,
decât păgânii... Şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum vă zic, că ce neam
înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de colivă, de prescuri, de
spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele Sfintei Biserici. Cine
dintre păgâni face aceasta?” Apoi, departe de a preamări „epopeea națională”, ieromonahul
(care, a ținut să precizeze, e român!) ne-a atras atenția că nu ne e de niciun
folos să ne împăunăm cu înșelătoare și imaginare „fapte de vitejie” din trecut,
cu „bunătatea” și „măreția” noastră „din născare”. Că tot ce avem de făcut e să
fim (să devenim) oameni treji, atenți la clipa de față. (Pr. Ioan Buga, în Mâinile care l-au dezbrăcat pe Dumnezeu:
„Iisus nu este un Om care devine întru Dumnezeu,
ci Se descoperă a fi Dumnezeu în devenire omenească. Ce taină-minune! De la
Hristos, nu mai este nevoie să fii Dumnezeu; e de ajuns să fii Om.”) Dar câți
oare izbutesc? Mahatma Gandhi (citat tot de ieromonah): „Hristos este minunat
și ideal, dar voi, creștinii, nu sunteți ca el!”Altfel spus, despre asta e
vorba în propoziție: pentru scandalul creștinătății, de vină sunt nu „ceilalți”
(cei „din afară”), ci fiecare din cel chemat să fie – și nu e – „sarea
pământului”[3]. Iar el nu este și poate să fie nimic fără Dumnezeu (care
„dragoste este”), fără să descopere – pentru sine – care îi este rostul,
menirea. Și poate că adevărata restaurare a omului, după ce se va fi eliberat
de lozinci și măști, începe abia atunci când – printr-o perspectivă inversă,
asemenea celei din icoană – înțelege să dea sens vorbelor lui Niezsche despre
„nebunia crucii”: „N-a existat decât un creștin și acela a murit pe cruce.”
Poate că învierea omului începe aici, pe pământ, dacă nu se predă, mult prea
degrabă, deznădejdii. Dacă înțelege că „a crede în Dumnezeu însemană să-ți
dorești ca El să existe și să te porți ca și cum el ar exista” (Nicolae
Steinhardt).
Nicolae Steinhardt
P.S. În seara aceleiași duminici aveam
să urmăresc o parte din DVD-ul omagial dedicat celor 50 de ani de neobosită
activitate artistică a muzicianului Gheorghe Zamfir. Pentru o clipă, i-am
regăsit pe monitorul televizorului și pe Alecu Russo și pe Antim Ivireanu – la
ale căror dojenitoare vorbe reflectasem în prima parte a zilei. În deschiderea
concertului de la Atheneu, vorbește cu patos actorul Dan Puric. Nu știu de ce,
dar acest bard ce declamă „sentimentul românesc al ființei” și condamnă
„războiul rece” dintre Apusul „cel rău” și Răsăritul „cel bun”, mi-a amintit –
prin gesturi, prin retorică – de poetul și jurnalistul Adrian Păunescu,
animatorul Cenaclului „Flacăra” al U.T.C. în anii 70-80. Și m-am convins că actorul
are o certă vocație de politician. Înainte ca celebrul muzician (recunoscut în
toată lumea) să interpreteze la nai Doina
de jale și Mociriță cu trifoi,
Dan Puric ne amintește că Pan era trac, că Orfeu era trac, iar maestrul Zamfir
(de la care aveam să aflăm că strămoșii domniei sale, gorjeni, se trag din
dacii liberi) cântă „suferința românească crucificată”. Dar, în speech-ul hiper-laudativ
al lui Dan Puric (din care nu lipseau aluziile la viclenia din „altă parte”,
adică din „acel Apus” care vrea să ne prade și să ne jefuiască patria cea
„frumoasă și bogată”), am auzit și lucruri cumpătate, neatinse de exaltare, ca
acest citat din Pr. Dumitru Stăniloaie ce transcende ideologii și osanale
conjuncturale: „Muzica ar trebui să elibereze omul din fiară, nu fiara din om”.
Aferim!
[1]
Pr. Ioan Buga, Mâinile care l-au
dezbrăcat pe Dumnezeu: „Sentimentalismul evlavios postpatristic a
coborât minunea până la icoana care face minuni, sau transpiră, plânge și
uneori surâde. Nu-i nimic de condamnat, e doar puțin trist, aceeași tristețe cu
a lui Iisus în fața lui Nicodim, care nu mai avea acces la minune. „Tu ești
învățătorul lui Israel și nu cunoști acestea?””
[2] O posibilă imagine a acestei
stări de fapt este și filmul lui Tony Kaye Detachment
/ Indiferență (SUA, 2011), ca o
cronică a unei morți anunțate: educația.
[3] E
reconfortant să auzi într-un „cuvânt de învățătură” că pe Dumnezeu nu-L putem
„cumpăra” nici cu lacrimi, nici cu post sau rugăciune. Și cu atât mai puțin
nu-L impresionăm atunci când, disperați, încercăm să-I forțăm mâna. Pentru
scandalul din noi, pentru neorânduiala din mintea noastră atât de împărțită, de
vină e – ca-n poezia lui Dale Wimbrow – „tipul din oglindă”. Adică noi înșine,
atunci când încercăm să ne furăm căciula, să-i prostim pe toți ceilalți.
Nicolae Steinhardt: „Cu Hristos nu te joci de-a uite popa, nu e popa!”
