Despre Maria Moromete, poreclită Guica, Monahul de la Rohia afirma: „Figură mai înfiorătoare nu cred să se găsească în cuprinsul literaturii române, reprezentând şi o creaţie aproape desăvârşită (zic aproape deoarece răul e infinit) a Răului în Sine.” Momentele de răutate, de cârteală, de neîndurare şi fanatism – în care stăpân pe Guica (şi pe cei/cele asemenea ei) este însuşi fiul minciunii – punctează o malefică „puritate neprihănită la care zadarnic se străduiesc fizicienii să aducă vidul sau unele chipuri ale materiei, izolându-le întru totul de mediul înconjurător”. În Moromeţii, scrie N.S., înfrăţirea Guicii cu răutatea e asemenea unui plămân care ar învăţa să respire într-o atmosferă infestată cu oxidul de carbon sau unui naufragiat obişnuit să-şi potolească foamea cu poamele nocive ale unei insule care alte roade nu produce.
Ura de moarte a Guicii nu se răsfrânge numai asupra fratelui ei („fiindcă s-a recăsătorit şi nu a poftit-o pe ea în casa lui să-i crească pe cei trei băieţi din prima căsătorie”), e o ură generală faţă de toţi şi de toate. Născută cu jumătate de veac (şi mai bine) înainte de OTV-izarea naţiei, Guica „şade pe un scăunel în faţa bordeiului şi lucrează la ciorapi şi singura-i îndeletnicire comunitară e să iscodească pe trecători cu întrebări perfide („cu nimicuri”) pentru ca, apoi, să poată răspândi ştirile aflate şi isca vrajba între oameni. Curiozitatea nesăţioasă pentru fleacuri, intriga, cearta, colportarea „ştirilor” sunt desfătarea sufletului ei. (...) Numai cearta şi ura şi invidia nemascată pot oarecum obloji rana mereu deschisă a duşmăniei cronice.” „Nenorocirea pentru Guica – arată N.S. – nu-i izvor de îmblânzire ori resemnare ori deziluzie ori dragoste, e numai temei de facere a răului, de prefacere a acestuia într-un Absolut.”
Este Guica ficţiune? Se poate, dar o ficţiune mereu actualizată, mereu întrecută de viaţă, de Guicile „în carne şi oase” de ieri, de azi, din totdeauna. Dovadă sunt făpturile asemenea ei, din imediata noastră apropiere: „axate doar pe invidie, ciudă, parapon, ranchiună; iubitoare şi căutătoare doar de dihonie, învrăjbire, scandal, gâlceavă, harţă, larmă; cârmuite exclusiv de vicleşug, neîndurare, hainie; ţinute în viaţă numai de un soi de râcă generalizată, de animozitate erga omnes, de sălbăticie asupra căreia entităţi ca morala, civilizaţia, oboseala, saţiul, nu exercită nicio influenţă. Singura lor satisfacţie provine din ceea ce germanii numesc Schadenfreude, bucuria pricinuită de necazul, paguba, ghinionul, primejdia altora. Guica şi toţi asemenea ei cu acestea se delectează: cu năpasta, pacostea, ori scârba ce cade peste ceilalţi”.
Mizeria, însingurarea şi nenorocirea (pentru că de ce nu ne-am închipui-o pe Guica generoasă şi simpatică în tinereţe, înainte de a se metamorfoza – peste ani – în ceea ce, tânără şi cuminte fiind, detesta cel mai mult?) nu pot fi folosite ca scuze şi justificări. Ce ar putea omologa vreodată răutatea gratuită şi permanentă, cine i-ar putea acorda circumstanţe uşurătoare? Demonizare, ferocitate lăuntrică, venin omenesc pur. „Eroul lui Kafka – aflăm tot de la Steinhardt – se trezeşte într-o bună dimineaţă transformat în insect pluripod. Guica s-a prefăcut în ghem al răutăţii, funcţia ei normală devine a urî, a voi şi a făptui răul. (...) Duhul neamului omenesc a părăsit-o. E un cadavru viu şi virulent, o roade un vârcolac terestru, o forţă dezbărată de tot ce împiedică daimonul nefârtatic să-şi croiască drum la suprafaţă. (...) Guica e în comă, oferă tabloul unei iremediabile înfrângeri a omenescului.”
Cât despre „cuvenitele măsuri profilactice” despre care vorbeşte N.S. la finalul articolului său, ele se traduc prin îndelungă răbdare. Monahul de la Rohia o va fi dobândit prin experienţă nemijlocită. Călătoria sa prin viaţă şi prin infernul temniţelor comuniste – vreme de cinci ani – de la începutul anilor 60 l-au învăţat că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât cele ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului” (Jurnalul fericirii).
Răul, mai spunea el, nu trebuie considerat „o problemă” (altfel „în veac nu vom afla răspuns”), ci „un mister”. Pentru Steinhardt, acest „mister” a fost cale spre desăvârşire, spre mântuire. Firoscosul cărturar devenit monah ştia prea bine că a răspunde cu rău la rău, clevetirea, asprirea inimii şi altele asemenea nu fac decât să zămislească în sufletul nostru o nouă Guică. Dar – nota bene – trecuse, în închisoare, prin botezul cel cu „duh şi foc”. ”. Şi astfel, din „apă de la Jilava şi duh nezăbavnic” avea să fie primit în „biserica lui Hristos” („Apa de la Jilava, pentru mine: cum ar spune cineva: Fântânile Romei!” – Dăruind vei dobândi) din care va fi făcut parte şi … Guica.
„Secretul” rezistenţei la asalturile Guicilor din totdeauna este deci nu un mister, ci o taină: asumarea paradoxului credinţei creştine. Care „e dogmă, e morală, e de toate” dar mai cu seamă „un mod de a trăi şi o soluţie”, e „reţeta de fericire”, pentru că „nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină)”.
