Ceauşescu n-a murit...

La începutul anului 1983 avea să fie lansat pe ecranele din România filmul Faleze de nisip (adaptare cinematografică de Dan Piţa a romanului Zile de nisip de Bujor Nedelcovici). Câteva zile mai târziu, datorită unor spectatori vigilenţi (din nomenclatura acelor ani), filmul a fost imediat retras. Nu s-a mai vorbit nimic despre el până în 1990. Într-o conferinţă PCR ţinută la Mangalia în acelaşi an, Nicolae Ceauşescu l-a criticat  aspru (însă fără nicio referinţă directă, explicită, la titlul filmului sau la principalii realizatori) pe motiv că „prezintă denaturat realitatea societăţii noastre, oamenii muncii, tineretul sau alte categorii de oameni ai muncii din ţara noastră”. A decretat atunci că „nu de asemenea teatru şi de asemenea cinematografie avem nevoie”, ci „de o artă, de o cinematografie, de un teatru care să prezinte esenţa, care să prezinte modelul omului pe care trebuie să-l construim”. Eroii din popor, cei care construiau socialismul, era musai să  se regăsească în filme, în teatru, în poezie, în artă, în literatură, în pictură, în toate domeniile: „Pe ei trebuie să-i reprezentăm!” . În realitate însă, filmul lui Piţa are o altă miză. Tânărul tâmplar suspect de furt este cinstit, îşi vede de treaba lui, îi place să muncească, nu are gaşcă. Prin cuminţenia cu care îşi înfruntă destinul pare chiar un personaj hristic. Deci ortodox (nu ortodoxist!).

Mă gândesc, nu o dată, la reacţia furibundă cu care o anumită parte a publicului din România, a cotropit şi încă mai cotropeşte cu sudalme După dealuri, filmul realizat de Cristian Mungiu în 2012. De data aceasta vigilenţa urmăreşte să „dea în vileag” felul „denaturat” în care este sunt reprezentaţi acum „tinerii şi oamenii muncii” din ţara noastră majoritar ortodoxă (peste 80%, ni se aminteşte sistematic), „propaganda homosexuală”, „atacul la adresa BOR şi a monahismului ortodox din România” ş.a.m.d. Ceauşescu n-a murit...La o privire mai atentă însă, După dealuri este mai cu seamă un film-mărturie despre nevoinţele întru sfinţenie şi mântuire ale unei mici obşti monahale. Nu este deloc interesat să incrimineze personaje, situaţii, să ideologizeze ori să denigreze instituţii. Dimpotrivă, la fel ca Faleze de nisip (ca Reconstituirea de Lucian Pintilie sau 100 lei de Mircea Săucan – alte filme care au stârnit furia „vigilenţilor” puşi să păzească acalmia), filmul lui Mungiu este străbătut de o uimitoare cuminţenie, de un debordant firesc (al interpretării, al reconstituirii cinematografice).

Puse una lângă alta, şi retorica naţionalist-comunistă a lui Ceauşescu din 1983, şi retorica naţionalist-ortodoxistă anti După dealuri din 2013 divulgă, cu acelaşi patos legalist, justiţiar, voinţa fermă de înfăptuire a unei  utopii. Amândouă reacţiile sunt alimentate de  o considerabilă voinţă de putere. Fiecare din ele manifestă o necruţătoare ostilitate faţă de ceea ce putem numi demers artistic sau viziune regizorală – elemente esenţiale în construcţia unui film de această factură. Şi „geniul carpatin” şi „poliţia ortodoxistă” mai mult sau mai puţin anonimă se „autosesizează” atunci când un film „de autor” (un film „de expresie” ce invită la reflexie, la analiză) îşi propune să aducă în dezbatere teme şi subiecte care trebuie să rămână de-a pururi tabu în comunismul de tip totalitar sau în  comunitatea hiper-legalistă de ortodoxişti. Pentru că „oamenii muncii”, la fel ca „binecredincioşii” (maici, preoţi, mireni) trebuie să se comporte „moral” şi „ca la carte” pe ecran. Să fie fără nicio abatere, să „educe”, să ofere „modele”. Aşa cum se întâmplă – fără număr, fără număr – în uniformele producţii de cinema propagandistic de tip comunist sau ortodoxist. Într-adevăr, asta îşi doresc şi unii şi alţii: Crede şi nu cerceta!

Jurnalul lui Sebastian

Volumul înregistrează zbaterea lui Sebastian din momentul „schimbării la faţă” – a României”, a prietenilor săi apropiaţi (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Camil Petrescu ş.a.) – până la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Scriitorul îşi găseşte refugiul în muzica simfonică pe care o ascultă la radio, în piesele de teatru şi în romanele pe care le scrie.

Sinopsis:

Însemnările lui Mihail Sebastian surprind „teoria colectivelor” (Nae Ionescu) născută din fuga de singurătate, din „încercarea tragică de a ieşi din însingurare”. Mâhnirea sa e determinată de încercarea „colectiviştilor” de a legaliza drepturile absolute ale colectivului, în detrimentul importanţei absolute a individului.
 

Evreul Sebastian se zbate, în jumătatea a doua a deceniilor patru şi cinci, între răceala cu care este primit în mediile iudaice şi ostilitatea cu care îl tratează noii „oameni în uniformă” (vezi prefaţa lui Nae Ionescu la volumul său, De două mii de ani). Este considerat, şi de unii şi de alţii, „huligan”. În aceste vremuri de „bruscă schimbare politică”, oamenii – care deodată devin „interesanţi” – „reneagă, modifică, atenuează, explică, se pun de acord, se justifică, uită ce nu le place, îşi amintesc ce le convine”. De la o zi la alta.

Zilele de „concentrare” ca soldat îl obosesc nu atât fizic, cât îi produc o „degradare morală”. Într-o astfel de stare depresivă, Sebastian notează: „Ar trebui să pierd mândria mea de om pentru ca o astfel de viaţă să mi se pară suportabilă. Oricine, absolut oricine, portarul meu, ultimul muncitor de pe stradă, ultimul băiat de prăvălie, este mult mai mult decât sunt eu în haina asta, care îţi face cel mult milă.” Perioada în care este „concentrat” la unitatea militară i se pare o „teribilă uzină de pierdut timp, energie, muncă, totul în vânt, totul de prisos”.

Uniforma devine un leit-motiv. Cel care o poartă ilustrează „tipul de grandoare” impus de „experienţele extremiste de dreapta şi de stânga”. Astfel, „cămăşile negre, brune, albastre şi verzi, simplifică violent ideile, atitudinile şi sentimentele, reducându-le la o culoare”, iar „la un semn, la un strigăt se netează astfel, dintr-odată, toate îndoielile posibile, se strivesc nuanţele, se teşesc sub o formidabilă presiune nivelatoare poziţiile personale de gândire”. Şi atunci nu rămân în joc decât „două-trei adevăruri revelatoare, asupra cărora nimeni n-are voie să întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară”.

Consolarea îi vine din gândul că (zeci, sute de) „milioane de oameni trăiesc în mod normal în condiţiile astea de existenţă” căruia lui i se par „drăceşti”. Îşi spune atunci că „nu e rău să cunosc, măcar într-o concentrare, o asemenea soartă care, dacă nu te face mai bun, te face cel puţin mai sceptic, mai puţin sigur pe tine, mai modest”. (Două decenii mai târziu, un alt evreu – Nicolae Steinhardt – avea să descopere, prin botezul ortodox, însăşi fericirea cea mare, în condiţii infinit mai aspre de murdărie, promiscuitate, mizerie fizică şi morală, extenuare, înfometare şi zdrenţuire.)

Lui Mihail Sebastian i se părea „indiscutabilă” necesitatea României de „a merge cu Sovietele”, însă înţelegea că „luarea de contact e dificilă” datorită nivelului material şi intelectual scăzut. Acea „mare ignoranţă şi mare mizerie” dintr-o „lume fără rafinament” (ce „rezolvă alte probleme mai imediate: foamea, frigul”) în care tot ceea ce a iubit („discreţia, eleganţa morală, ironia, respectul ideilor, sentimentul estetic al vieţii”) avea să devină imposibil se va instala – după moartea scriitorului (1945) – şi în România, prin ocuparea de către Soviete. Alte idei, alte uniforme. Spriritul critic, care „n-a avut niciodată uniformă”, fiind „un civil”, avea să întâmpine altfel de oprelişti.

Niciodată partizan al vreunei idei, mereu un dizident, Sebastian nu avea „foarte multă încredere” decât în „omul singur”. Lui i-a încredinţat Jurnalul: „Încredinţez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credinţă şi le va citi aşa cum ar sta de vorbă cu el însuşi. Nu îl cunosc pe acest tânăr şi nu ştiu unde este. Dar sunt convins că este.”