Gramatica Ortodoxiei by Mihail Neamţu

sursa: Hyperliteratura

titlu: Gramatica Ortodoxiei. Tradiţia după modernitate
autor: Mihail Neamţu
editura: Polirom, PLURAL, 2007
număr de pagini: 318

Autorul îşi propune o incursiune în lumea Tradiţiei (nu „povara unei desuetudini”, ci „o limitare care deschide”), având ca punct de pornire postmodernitatea.

Sinopsis:
Postmoderintatea, o paradigmă politică anume făcută să tolereze diversitatea, e mai puţin propice „sintezelor majore”. Acum se „distilează cocktailuri”, iar ceea ce contează este „consumul brut, nu calitatea digestiei”. Astfel, revendicarea ortodoxiei unui canon cultural, „formativ pentru istoria umanităţii”, presupune justificarea în faţa „hermeneuticii suspiciunii”.

Deşi pravoslavnice din punct de vedere religios, societăţile din Europa de Est n-au reuşit  să ofere un „model de convieţuire amiabilă”. Pe de altă parte, prosperitatea economică şi relativul echilibru social din Europa de Vest par să fie obţinute cu preţul unei „dezorientări axiologice” majore. Ceea ce, în postmodernism, reprezintă „probe de libertate”, fusese altădată o „subtilă formă de posedare a sufletului de către demoni”. Rugăciunea, pentru medievali „un exerciţiu de libertate interioară”,  este pentru moderni un „efect al îndoctrinării”.
Sufletul există, acum, doar pentru a descoperi alte „tehnici de aneantizare a vieţii”. Se cultivă „plăcerea pornografică” (ce alungă tandreţea, misterul), iar „masochismul meschin” devine un fals substitut pentru gingăşie. Demonul profanării primeşte mereu alte „titluri de proprietate”, în timp ce erosul e lipsit de orice „arhitectură şi demnitate”, de „dreptul la unicitate”. Ieftine „rapturi comerciale” dau iluzia proximităţii, când ele  coincid cu „maxima distanţare de celălalt”, cu pereclitarea întregirii conştiinţei şi a lărgirii sinelui. Fiinţa, în împărăţia relativismului exacerbat, nu mai are „nici paznic, nici stăpân” pentru că libertăţi „defrişate bezmetic” vatămă virtuţile creştine de căpătâi:  nădejdea, credinţa şi iubirea.
„Moartea cuvântului”, fenomen la modă acum, validează promiscuitatea estetică. Rostirea limpede este înlocuită de banalitatea „gemetelor explicite”. Frumuseţea care altădată salva omenirea eşuează acum în „vizuina obscură a experienţei sublimului”.  Ochiul care, până în zorii postmodernităţii, era chemat la „curăţire”, se fărâmiţează şi omul rămâne cu nostalgia „tinereţii fără bătrâneţe”, ameliorată doar de „legile televizuale ale iconoclasmului”.
În Ortodoxie, punctează Mihail Neamţu, contează „consumarea bucuriei înnoite de slava veşniciei”, nu sublimul experienţelor estetice. Aici, timpul şi spaţiul, nemaifind simple „ecrane ale subiectivităţii”, devin „cadre dinamice ale revelaţiei”. Raportul lui Dumnezeu faţă de lume este „erotic şi muzical”, iar nu „magic-sublim” sau „mecanic-ideologic”.

Spirală

S-a mai încheiat un cerc. A trecut un an de când a plecat la cer sufletul mamei. După nouă zile de comă (următoare unei intervenţii chirugicale pe creier), dintre care trei în chinuri cumplite (i-a cedat inima şi abia mai putea respira), n-a mai rămas atunci pentru înhumare decât un trup încremenit. De dincolo de nori (unde – la fel ca în finalul unui insolit film-poem numit Crulic-drumul spre dincolo – se va fi mutat sufletul ei), mama continuă să mă ocrotească. Puţin înainte de a se dezbrăca de vremelnicul trup de carne, s-a îngrijit să mă întărească, spunându-mi să nu mă  las copleşit de durere (în cazul în care va fi să nu se mai întoarcă) şi asigurându-mă că pleacă împăcată (cu soarta mea şi a familiei mele) în „vacanţa cea mare”. Cu o stranie seninătate îmi mărturisise că regretă „păcatele tinereţelor”, plecarea „din joc”, zăpezile crescute pe buze „dintr-un ochi de dor necunoscut”. Pentru întâia oară am înţeles că îi pare rău că şi-a luat lumea-n cap. Trebuia, mi-a zis, să rămână „acolo” şi să mai facă copii. A trecut pragul spre „dincolo” ca o mironisiţă.

***

Am fost la grădina zoologică (renovată, modernizată) din oraş. Şi (după ce mi-am amintit de Cioran: „Teologia, mai mult decât zoologia, îl defineşte pe om” – citat aproximativ via Nicolae Steinhardt) mi-am zis, a nu mai ştiu câta oară, că semnul omeniei (şi omenităţii) din noi este (şi) cinstirea părinţilor. Ne putem socoti oameni abia atunci când începem a desluşi gândul tainic ce ne şopteşte că avem o datorie faţă de cei care ne-au dat viaţă: trebuie să le mărturisim, într-o formă sau alta, dragostea noastră. Unii ajung să-l transforme în fapte de iubire. Şi poate că transformarea lui în fapte e însuşi sensul vieţii.   

***

Privesc o fotografie a mamei de când avea, poate, doi ani. Îi regăsesc acum zâmbetul pe buzele mezinului nostru, Ioan, care nu de mult a împlinit doi ani. Viaţa merge înainte.