 |
| Adrian Enescu |
Pe 23 Gustar ne-am trezit toți
patru la Cabana Vânătorilor din Olănești. Am pornit-o spre București, cu gând
să ajungem la Muzeul „George Enescu” pentru a ne lua adio de la Adrian Enescu. Pe
drum am reascultat muzicile sale pe care nici până azi – de peste 30 de ani –
nu m-am săturat. Am lăsat mașina în apropiere de Universitatea de Artă, am luat-o
pe bv. Dacia, apoi pe Calea Victoriei. Aveam cu noi o lumânare de ceară (de la
mănăstirea Cebza) pe care Ioan a aprins-o și a așezat-o într-o găleată cu nisip,
alături de zeci de alte lumânări standard, în cilindre de plastic roșu. Raluca
și copiii au urcat treptele, iar eu am mers până în Piața Victoriei să cumpăr niște flori. Am
luat gladiole albe. Când am ajuns în sala unde câțiva zeci de oameni îl
privegheau pe Adrian Enescu m-au întâmpinat sunetele stranii din Concurs.
Prin ele aveam să-i descopăr muzica, la începutul anilor 80, când am văzut întâia
oară filmul lui Dan Pița la Televiziunea Iugoslavă. Au urmat fragmente din alte
muzici din filme – Faleze de nisip, Second Hand, Domnișoara Christina, Pepe
și Fifi, Bietul Ioanide, Eu sunt Adam, Dreptate în lanțuri ... Copleșitoare
momente. Priveam, printre lacrimi, la sicriul acoperit unde se afla omul de
care mă leagă multe și variate discuții (nu puține în contradictoriu), o lungă
afecțiune și care, prin muzica sa mi-a fost călăuză spre nebănuite trepte. Ioan, de bună voie și nesilit de nimeni,
s-a apropiat de fotografia sa, și-a făcut cruce și apoi a sărutat-o.
Peste, probabil, jumătate de
oră, șase bărbați au luat sicriul să-l ducă în limuzina funerară ce aștepta în
curte. Exact în acel moment, pe stream-ul din play list – minunată coincidență –
a început să răsune genericul final din Hotel de lux, cu refrenul „Kyrie
Eleison”. Câteva minute mai târziu sala s-a golit. Următorul track pe care
nevăzutul DJ, ca din cer, l-a bine rânduit, a fost piesa „Chemare” pe versurile
lui Romulus Vulpescu, cântată de Ileana Popovici în filmul Septembrie din
1978:
Vine
o vârstă, vine o veste, vine o vreme,
Vine
o vamă, vine o voce, vine, cheamă,
Cheamă
ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora.
Cheamă,
pleacă, vine, este!
Vine
ziua să coboare discul meu solar,
Vine
ziua să fiu boare, cer şi aer clar.
Vine
ora care doare, scrisă în calendar,
Vine
ora ca odoare să vă las în dar.
Vine
vremea la izvoare să mă întorc deci iar,
Vine
vremea să dau floare, poate fructe chiar.
Vine
o vamă, vine o voce, vine, cheamă
Cheamă,
pleacă, vine, este!
De atâtea ori ascultasem înainte
și muzica din Hotel de lux și bossa nova din Septembrie, însă
niciodată nu mi-am imaginat că le voi asculta ca fond muzical pentru petrecerea
grăbită a lui Adrian Enescu către crematoriu. Am coborât scările Muzeului
„George Enescu” (asigurând-o pe doamna Adina Popescu de compasiunea noastră,
salutându-i pe compozitorul Vasile Șirli și pe regizorul Nicolae Mărgineanu) și
am privit cum limuzina se pierde în mulțimea de mașini de pe Calea Victoriei.
Adrian Enescu a avut, fără doar
și poate, dumnezeul său și a dat dovadă – ca puțini alți creatori de frumos –
de autodisciplină și sârguință. Îmi place să cred că – la ceasul sfârșitului,
care nu-i aici – pentru basoreliefurile sale muzicale, Cel Mult Milostiv îi
va spune (asemenea Părintelui de la Roma lui Pasolini, vrând să-l felicite
pentru a sa Evanghelie după Matei): „Dans mes bras, mon fils!” (Pasolini:
„Sunt un ateu care trăieşte cu nostalgia unei credinţe.”)
În
seara zilei când trupul dat de Dumnezeu lui Adrian Enescu a fost prefăcut – printr-o
„ardere de tot” – într-un pumn de cenușă, am petrecut câteva ore bune acasă la
Dan Pița. Am povestit despre cinema și poezie, despre căutarea de sens și
înșelătoarele sclipiri luciferice, mereu însoțiți în fundal de muzicile lui
Adrian Enescu pentru filmele lui Dan Pița și Mircea Veroiu. Theodor ne-a cântat
la nai temele muzicilor din Tănase Scatiu, Ardelenii, Concurs, Faleze de
nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi, Hotel de lux, Eu sunt Adam, Femeia
visurilor. A fost o revedere pe care mi-o doream de mult și poate că – din cer,
de undeva – Adrian Enescu, în ziua întoarcerii sale la izvoare, ne-a readus
laolaltă...
