miercuri, 24 august 2016

Recviem pentru Adrian



Adrian Enescu

Pe 23 Gustar ne-am trezit toți patru la Cabana Vânătorilor din Olănești. Am pornit-o spre București, cu gând să ajungem la Muzeul „George Enescu” pentru a ne lua adio de la Adrian Enescu. Pe drum am reascultat muzicile sale pe care nici până azi – de peste 30 de ani – nu m-am săturat. Am lăsat mașina în apropiere de Universitatea de Artă, am luat-o pe bv. Dacia, apoi pe Calea Victoriei. Aveam cu noi o lumânare de ceară (de la mănăstirea Cebza) pe care Ioan a aprins-o și a așezat-o într-o găleată cu nisip, alături de zeci de alte lumânări standard, în cilindre de plastic roșu. Raluca și copiii au urcat treptele, iar eu am mers până  în Piața Victoriei să cumpăr niște flori. Am luat gladiole albe. Când am ajuns în sala unde câțiva zeci de oameni îl privegheau pe Adrian Enescu m-au întâmpinat sunetele stranii din Concurs. Prin ele aveam să-i descopăr muzica, la începutul anilor 80, când am văzut întâia oară filmul lui Dan Pița la Televiziunea Iugoslavă. Au urmat fragmente din alte muzici din filme – Faleze de nisip, Second Hand, Domnișoara Christina, Pepe și Fifi, Bietul Ioanide, Eu sunt Adam, Dreptate în lanțuri ... Copleșitoare momente. Priveam, printre lacrimi, la sicriul acoperit unde se afla omul de care mă leagă multe și variate discuții (nu puține în contradictoriu), o lungă afecțiune și care, prin muzica sa mi-a fost călăuză spre nebănuite trepte. Ioan, de bună voie și nesilit de nimeni, s-a apropiat de fotografia sa, și-a făcut cruce și apoi a sărutat-o.
Peste, probabil, jumătate de oră, șase bărbați au luat sicriul să-l ducă în limuzina funerară ce aștepta în curte. Exact în acel moment, pe stream-ul din play list – minunată coincidență – a început să răsune genericul final din Hotel de lux, cu refrenul „Kyrie Eleison”. Câteva minute mai târziu sala s-a golit. Următorul track pe care nevăzutul DJ, ca din cer, l-a bine rânduit, a fost piesa „Chemare” pe versurile lui Romulus Vulpescu, cântată de Ileana Popovici în filmul Septembrie din 1978:
Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme,
Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă,
Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora.
Cheamă, pleacă, vine, este!
Vine ziua să coboare discul meu solar,
Vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar.
Vine ora care doare, scrisă în calendar,
Vine ora ca odoare să vă las în dar.
Vine vremea la izvoare să mă întorc deci iar,
Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.
Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă
Cheamă, pleacă, vine, este!
De atâtea ori ascultasem înainte și muzica din Hotel de lux și bossa nova din Septembrie, însă niciodată nu mi-am imaginat că le voi asculta ca fond muzical pentru petrecerea grăbită a lui Adrian Enescu către crematoriu. Am coborât scările Muzeului „George Enescu” (asigurând-o pe doamna Adina Popescu de compasiunea noastră, salutându-i pe compozitorul Vasile Șirli și pe regizorul Nicolae Mărgineanu) și am privit cum limuzina se pierde în mulțimea de mașini de pe Calea Victoriei.
Adrian Enescu a avut, fără doar și poate, dumnezeul său și a dat dovadă – ca puțini alți creatori de frumos – de autodisciplină și sârguință. Îmi place să cred că – la ceasul sfârșitului, care nu-i aici – pentru basoreliefurile sale muzicale, Cel Mult Milostiv îi va spune (asemenea Părintelui de la Roma lui Pasolini, vrând să-l felicite pentru a sa Evanghelie după Matei):­ „Dans mes bras, mon fils!” (Pasolini: „Sunt un ateu care trăieşte cu nostalgia unei credinţe.”)
În seara zilei când trupul dat de Dumnezeu lui Adrian Enescu a fost prefăcut – printr-o „ardere de tot” – într-un pumn de cenușă, am petrecut câteva ore bune acasă la Dan Pița. Am povestit despre cinema și poezie, despre căutarea de sens și înșelătoarele sclipiri luciferice, mereu însoțiți în fundal de muzicile lui Adrian Enescu pentru filmele lui Dan Pița și Mircea Veroiu. Theodor ne-a cântat la nai temele muzicilor din Tănase Scatiu, Ardelenii, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi, Hotel de lux, Eu sut Adam, Femeia visurilor. A fost o revedere pe care mi-o doream de mult și poate că – din cer, de undeva – Adrian Enescu, în ziua întoarcerii sale la izvoare, ne-a readus laolaltă...