Cugetările pitoreşti ale unui om grav

„Eu nu sunt un om pitoresc. Eu sunt un om grav.”

(Petre Ţuţea)

Pe 3 decembrie s-au împlinit 20 de ani de la săvârşirea lui Petre Ţuţea. Am revăzut nişte înregistrări video cu el, din 1990-1991. Înainte de mai 1990 era extrem de încrezător, de luminos, de vioi la spirit. I se părea o formă de sinucidere să vorbească de rău despre călăii români care l-au schingiuit în închisorile româneşti unde – vreme de 13 ani – fusese întemniţat. Se consolase în puşcărie că nu reprezintă „un trib de negri”, ci „un mare popor, greu de istorie şi de viitorul lui strălucit”. Nu dorea să participe la „rescrierea istoriei”, la „procesul comunismului” (care, oricum, nu a avut loc). Toţi românii, spunea el, „sunt egali români” şi „n-au nici un viciu”. (Sartre: „L’enfer c’est les autres”.)

Seria afirmaţiilor sale scandaloase culminează, cred, cu această declaraţie: „Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui.” … Mă întreb oare până la ce generaţie şi-a studiat Petre Ţuţea arborele genealogic încât a putut să afirme cu aşa aplomb că Dumnezeu e român. Vorba doctorului din Balanţa (referindu-se la jurnalul lui Titi): „Naivităţi, utopii.” Da, numai că aceste utopii nasc dezbinări, crime, războaie. Pentru că, de-a lungul vremii, nu numai lui Ţuţea i-a trecut prin cap că Dumnezeu e de naţionalitatea sa. Într-una din ultimele filmări (după 20 mai, când Frontul Salvării Naţionale a câştigat alegerile), grav bolnav, Petre Ţuţea declara mâhnit cu totul altceva: „România e un loc viran”; „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…”.

Petre Ţuţea e însă admirabil când îl citează pe Bergson, care spunea că „noi respirăm creştinismul”. Că el, creştinismul (diferit de orice ideologie, altfel e marxism), „are materialitatea aerului”, iar noi „şi când suntem atei suntem creştini”. (E acel Dumnezeu „în care spui că nu crezi”, cum i se adresa Nicolae Steinhardt scepticului Virgil Ierunca.) Nici chiar cultura antică precreştină nu poate înlocui creştinismul, căci „apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă”. (Scriitorul din Călăuza: „În Evul mediu era interesant. Fiecare casă avea un strigoi.”) En fin, tot de la Ţuţea zicere: „Iisus Hristos e eternitatea care punctează istoria”, iar „în afara slujbelor bisericii nu există scară către cer” pentru că „dacă Biserica ar dispărea din istorie, ar dispărea şi omul”. (Abuladze, Căinţa: „Ce stradă e aceea care nu duce la nicio biserică?”)

Fresh start

Analizând filmele stagiunii 1982-1983 (în care au fost lansate, între altele: Concurs, Secvenţe, Ochi de urs), criticul Nicolae Ulieru situa La capătul liniei în fruntea plutonului „datorită unor calităţi strict filmice (acţiune închegată, ritm, portrete bine conturate, cotă înaltă a interpretării, putere de sugestie a imaginii), cât şi idealului constructiv pe care-l promovează – cu francheţe, nu cu ostentaţie”.   

 

Doi foşti puşcăriaşi (Mircea Albulescu şi Dan Condurache) iau viaţa de la capăt într-un oraş unde nu-i ştie nimeni. Acolo, „la capăt de linie” întâlnesc o chelneriţă (Ioana Crăciunescu) dornică şi ea de un fresh start. Povestea din La capătul liniei trimite, involuntar, la realismul sobru şi economic din Sperietoarea lui Jerry Scatzberg şi Alice nu mai locuieşte aici de Martin Scorsese. Sau, şi mai bine, la Cursa – debutul în cinema al lui Mircea Daneliuc. Nu doar pentru că personajul principal – „unghiul de vedere al filmului” – este jucat de acelaşi actor (Mircea Albulescu). Nu doar pentru tandemul format între un tânăr zănatic şi un altul, mai vârstnic – sever, calm şi sobru. Sau pentru personajul feminin transfigurat de tresărirea încercării disperate de crede că se mai poate schimba ceva în viaţa ei. 

Filmul lui Dinu Tănase poate reprezenta „un început către filmul de cameră, filmul psihologic modern în trei personaje”, dar şi „o experienţă ce nu-şi mai are unde duce mai departe formula onorată în chip fericit” (Alice Mănoiu). Peste ani, „noul cinema românesc” de după anul 2000 avea să preia – cu mai mult sau mai puţin aplomb – tensiunea relaţiilor din Reconstituirea, La capătul liniei sau Proba de microfon în filmele „noului val”. 

Conceput ca o „comandă socială” pe tema reintegrării în societate a unor foşti deţinuţi, La capătul liniei este, mai ales, un film despre prietenie, solidaritate şi omenie. Şi despre dragoste. Premizele scenariului sunt melodramatice, însă viziunea regizorală a renunţat la poncifele melo preferând drama şi detaliul neorealist (imagine: Doru Mitran), foarte în răspăr cu dogma realismului socialist.