Cugetările pitoreşti ale unui om grav

„Eu nu sunt un om pitoresc. Eu sunt un om grav.”

(Petre Ţuţea)

Pe 3 decembrie s-au împlinit 20 de ani de la săvârşirea lui Petre Ţuţea. Am revăzut nişte înregistrări video cu el, din 1990-1991. Înainte de mai 1990 era extrem de încrezător, de luminos, de vioi la spirit. I se părea o formă de sinucidere să vorbească de rău despre călăii români care l-au schingiuit în închisorile româneşti unde – vreme de 13 ani – fusese întemniţat. Se consolase în puşcărie că nu reprezintă „un trib de negri”, ci „un mare popor, greu de istorie şi de viitorul lui strălucit”. Nu dorea să participe la „rescrierea istoriei”, la „procesul comunismului” (care, oricum, nu a avut loc). Toţi românii, spunea el, „sunt egali români” şi „n-au nici un viciu”. (Sartre: „L’enfer c’est les autres”.)

Seria afirmaţiilor sale scandaloase culminează, cred, cu această declaraţie: „Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui.” … Mă întreb oare până la ce generaţie şi-a studiat Petre Ţuţea arborele genealogic încât a putut să afirme cu aşa aplomb că Dumnezeu e român. Vorba doctorului din Balanţa (referindu-se la jurnalul lui Titi): „Naivităţi, utopii.” Da, numai că aceste utopii nasc dezbinări, crime, războaie. Pentru că, de-a lungul vremii, nu numai lui Ţuţea i-a trecut prin cap că Dumnezeu e de naţionalitatea sa. Într-una din ultimele filmări (după 20 mai, când Frontul Salvării Naţionale a câştigat alegerile), grav bolnav, Petre Ţuţea declara mâhnit cu totul altceva: „România e un loc viran”; „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…”.

Petre Ţuţea e însă admirabil când îl citează pe Bergson, care spunea că „noi respirăm creştinismul”. Că el, creştinismul (diferit de orice ideologie, altfel e marxism), „are materialitatea aerului”, iar noi „şi când suntem atei suntem creştini”. (E acel Dumnezeu „în care spui că nu crezi”, cum i se adresa Nicolae Steinhardt scepticului Virgil Ierunca.) Nici chiar cultura antică precreştină nu poate înlocui creştinismul, căci „apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă”. (Scriitorul din Călăuza: „În Evul mediu era interesant. Fiecare casă avea un strigoi.”) En fin, tot de la Ţuţea zicere: „Iisus Hristos e eternitatea care punctează istoria”, iar „în afara slujbelor bisericii nu există scară către cer” pentru că „dacă Biserica ar dispărea din istorie, ar dispărea şi omul”. (Abuladze, Căinţa: „Ce stradă e aceea care nu duce la nicio biserică?”)