duminică, 16 aprilie 2017

Răzvrătit, dar nu oricum

În Duminica Învierii l-am revăzut pe Părintele Valerian într-o emisiune ProTV de aproape un ceas. La început, îi auzim vocea: „Toată viața am fost un răzvrătit!...” Chiar atunci vedem o scurtă secvență din Drumeț în calea lupilor, unde - pe când era doar Dragoș Pâslaru - îl juca pe Horia Sima, care - în continuarea vorbelor Pr. Valerian - zice: „...Dar nu oricum!” L-am primit pe Pr. Valerian și mi-am amintit de întâlnirea noastră de acum, cred, 21, de ani. Atunci aveam să-l întâlnesc a doua oară, la mănăstirea Frăsinei (din Vâlcea), după ce - dintr-o întâmplare neîntâmplătoare - ne-am încrucișat drumurile în holul de intrare al UVT. Acolo, în chilia în care viețuia, crezând că l-am căutat dintr-un fel de criză, de disperare, mi-a recomandat câtiva preoți duhovnici din părțile mele. Acum l-am auzit spunând că, în 1990, pe când era implicat în civismul politic din Piața Universității, un preot l-a întrebat dacă are duhovnic. A zis că nu. Peste doar puțină vreme avea să-l găsească. La mijlocul anilor 90 încă mai juca teatru, film, teatru TV și radiofonic. Apoi s-a dedicat vieții de obște de la mănăstire și, pentru o vreme, pustniciei. Pentru că - a spus și acum - lipsea ceva ce doar mănăstirea putea desăvârși.
Dragoș Pâslaru în Fii cu ochii pe fericire (foto: Dinu Lazăr)
După ceasul petrecut cu Părintele Valerian la ProTV, am schimbat canalul pe ProCinema, unde era programat Sunetul muzicii. Am nimerit la secvența când Maria - cuceritoarea candidată la călugărie, tot o răzvrătită, dar nu oricum - se întoarce la mănăstire de la Familia Căpitanului. Îi cere maicii starețe să o primească în rândul maicilor. Răspunsul ei (după ce aude motivul pentru care Maria plecase de la casa baronului): „Zidurile acestea nu sunt construite ca să ne despartă de problemele noastre. Dacă iubești un bărbat nu înseamnă că-L iubești mai puțin pe Hristos!” Și începe să-i cânte: „Climb every mountain!” Adică: nu înceta să-ți cauți împlinirea în lume, dacă asta simți că dorești. ... Există ceva în Sunetul muzicii care, de fiecare dată, mă înduioșează. Muzica, orchestrația, versurile, povestea, actorii - toți suplinesc cumva, în chip fericit, ilustrativismul tratării cinematografice și lipsa unei viziuni de autor. La fel (am descoperit asta acum câteva zile) ca în Cântând în ploaie.
Julie Andrews în Sunetul muzicii