Duminica trecută, la sfârşitul Sf. Liturghii, cu
al său duh al blândeţii, ieromonahul de la mănăstire spunea că sunt mulţi cei
care se nevoiesc o vreme cu postul, cu rugăciunea, pentru a le abandona (uneori
după ani de zile) din pricină că n-au constatat nicio îmbunătăţire a vieţii
lor. La ce bun să mai continue aşa dacă „nu se întâmplă nimic”? Practic ajungem
tot acolo: „toate câte le veţi cere cu credinţă vi se vor îndeplini”. Cumplit
şi minunat cuvânt. Căci credinţa aceasta (dreapta credinţă), contrar a ceea ce
am crede noi despre ea, taină este. Împreună-lucrare este. Şi presupune
îndelungă răbdare.
Mă gândesc la uşurătatea Profesorului şi a
Scriitorului din Călăuza (Stalker),
la motivele triviale care i-au mânat să se apropie de Zonă. Şi, mai recent, la
dificultatea apropierii de comuniunea euharistică a Alinei – cea revoltată, cea
războinică – din După dealuri. Şi nu
pot uita cuvântul patristic: atunci când omul e stăpânit de „gândurile
răutăţii” (pofta, mânia, deznădejdea, mândria, lăcomia, melancolia, slava
deşartă, pofta nestăpânită), „numai cu o voinţă de fier şi cu ajutorul Domnului
se mai poate întoarce din rătăcire” (Nil Sorski).
