Un gând

Duminica trecută, la sfârşitul Sf. Liturghii, cu al său duh al blândeţii, ieromonahul de la mănăstire spunea că sunt mulţi cei care se nevoiesc o vreme cu postul, cu rugăciunea, pentru a le abandona (uneori după ani de zile) din pricină că n-au constatat nicio îmbunătăţire a vieţii lor. La ce bun să mai continue aşa dacă „nu se întâmplă nimic”? Practic ajungem tot acolo: „toate câte le veţi cere cu credinţă vi se vor îndeplini”. Cumplit şi minunat cuvânt. Căci credinţa aceasta (dreapta credinţă), contrar a ceea ce am crede noi despre ea, taină este. Împreună-lucrare este. Şi presupune îndelungă răbdare.

Mă gândesc la uşurătatea Profesorului şi a Scriitorului din Călăuza (Stalker), la motivele triviale care i-au mânat să se apropie de Zonă. Şi, mai recent, la dificultatea apropierii de comuniunea euharistică a Alinei – cea revoltată, cea războinică – din După dealuri. Şi nu pot uita cuvântul patristic: atunci când omul e stăpânit de „gândurile răutăţii” (pofta, mânia, deznădejdea, mândria, lăcomia, melancolia, slava deşartă, pofta nestăpânită), „numai cu o voinţă de fier şi cu ajutorul Domnului se mai poate întoarce din rătăcire” (Nil Sorski).