sâmbătă, 18 iunie 2011

Sight & sound


Şapte zile de muzică veche în oraşul nostru. Doi solişti violonişti ai Filarmonicii Banatul se implică, de şase ani, în acest proiect. Rezultatul: an de an muzicieni din toată lumea susţin recitaluri cu muzici de acum patru-cinci sute de ani. Ascultându-le, n-ai cum să nu-ţi pui câteva întrebări: Ce fel de oameni au fost cei care le-au compus? În ce lume trăiau oare, de vreme ce au produs sunete ce ne gâdilă ureche atât de plăcut (în comparaţie cu „ţăcănelile” atâtor lucrări contemporane)? În lucrările timpurilor noastre(post)moderne, astfel de armonii sunt de neconceput fără însoţire cu un sound metalic (hard rock, heavy metal). Am ascultat, aşadar, muzici de A. F. Hesse, C. G. Höpner, E. Schönfelder, H. Purcell, Antonio de Cabezon, Francisco Palero, Antonio Vivaldi, C. Ph. E. Bach, D. Scarlatti, J.S. Bach, G. F. Haendel ş.a. În program a figurat şi o prezentare a lui Ion Minoiu – „Peren şi iconic în muzica bizantină” – care, prin natura temei, a marcat o punte spre cadrul liturgic atât de ignorat azi (cu voie sau fără voie), atunci când vine vorba de receptarea operei de artă. Periplul (scurt, mult prea scurt) prin muzica bizantină (ortodoxă) ne-a amintit încă o dată de importanţa legăturii dintre sunet şi imagine, dintre muzică şi cuvintele care o întovărăşesc (dacă o întovărăşesc). A fost, de fapt, un prilej de îmbisericire a minţii, această prelegere a lui Ion Minoiu.   
***
Am ajuns şi la concertul simfonic de vineri. Până la pauză s-a cântat Concertul pt. pian şi orch. # 4 (solistă: Naoko Anzai). N-am mai stat la Poemul simfonic „Don Quijote” de Richard Strauss (pe care l-am „recuperat” ulterior pe you tube) pentru că am onorat o invitaţie la spectacolul de gală al filmului Mănuşile roşii. Un subiect „gras” preluat dintr-un roman ce-şi propune să rescrie istoria „obsedantului deceniu”. A venit regizorul (Radu Gabrea) şi trei din interpreţii principali. Ne-am bucurat să ne reîntâlnim face to face cu Alexandru Mihăescu, pe care-l ştim din montarea cu Cymbeline de la Deutsche Staatstheater Temeswar. Sala, copleşită de un asemenea subiect (persecuţiile asupra studenţilor saşi în perioada imediat următoare evenimentelor din Ungaria anului 1956, colaboraţionismul cu organele de Securitate, naivitatea aderării la utopia comunistă), a părut încântată de film. S-a vorbit (după terminarea proiecţiei) despre anumite scene, despre „recursul la istorie”, despre atmosfera creată în film cu ajutorul decorurilor (celule de închisoare, de exemplu) etc. Nicio vorbă despre felul în care filmul ilustrează maniheist acest episod istoric, despre teatralitatea mizanscenei – observaţii care nu ar fi fost jignitoare (pentru regizor), ci doar corecte. Dar cine mai face astăzi cultură cinematografică pentru a putea pricepe diferenţa între cinematograful pur-sânge şi surogatele filmice? Cine să mai ştie de Căinţa lui Abuladze, de Ciocârliile pe sârmă ale lui Menzel, de Reconstituirea lui Pintilie (ori măcar de În numele tatălui de Jim Sheridan) dacă tot vorbim despre universul concentraţionar şi „erori judiciare”? (Chiar scenele de închisoare din Dreptate în lanţuri de Dan Piţa sunt, prin comparaţie, autentice, vii – cinematografic vorbind şi nu numai; cele din filmul lui Radu Gabrea mi-au amintit de artificialitatea secvenţelor de anchetă la Securitate dintr-un film al aceluiaşi Dan Piţa: Bietul Ioanide.) Pe cine mai interesează limbajul filmic în era telenovelelor şi a superproducţiilor americane (ori a filmelor americane de rând) care au invadat ecranele (mari şi mici) şi nu fac altceva decât să spele creierii celor care le urmăresc? Astfel că e explicabilă şi această beţie cu apă chioară provocată de vizionarea acestor Mănuşi roşii…Unde sunt tăriile de altădată?
***
Primul film-film românesc (La „Moara cu noroc”) este acum disponibil în format DVD (cu subtitrări în trei limbi de circulaţie internaţională), împreună cu un documentar de Nicolae Cabel din 1972 despre Victor Iliu şi cu un volum al aceluiaşi dedicat marelui regizor. Bravo celor care au contribuit la acest eveniment editorial!