Mama ta, tatăl tău ...

În emisiunea Orașul vorbește de pe Radio România Cultural (RRC) s-a întâmplat să prind rubrica Șeherezadei (Adriana Moca). Tocmai mă gândeam (a câta oară?) la diminețile de la începutul anilor 90, cu Matinal-ul conceput și prezentat de Paul Grigoriu, la Radio România Actualități (RRA). Pe atunci mă trezeam dimineața la 5 ca să-l aud, iar când nu era el în emisie, mă culcam la loc. Politica acelei emisiuni, girată chiar de realizatorul și prezentatorul ei, prevedea ca muzica (pop-rock) difuzată să fie exclusiv românească. După ani de zile în care nu auzeai decât muzică românească la cele trei posturi de radio din România (și aia, în mare parte cu texte propagandistice și orchestrații adesea desuete), ideea mă contraria pe undeva. Curând însă aveam să înțeleg că Paul Grigoriu nu făcea decât să pună în valoare acele piese muzicale pe care el însuși le iubea. Dar nu oricum, fiecare știre (anunț, reportaj etc.) era urmat de o piesă foarte în ton (ca temă) cu ceea ce tocmai ai ascultat. În limba română. Astăzi, aceleași posturi naționale de radio emit cu precădere hit-uri, mai noi sau mai vechi, în engleză. De parcă orașul știe doar să vorbească românește, iar când trebuie să cânte, o dă invariabil pe engleză (americană). De parcă am fi deja - și chiar suntem - o colonie americană. Poate că formatul introdus de Paul Grigoriu ar stârni, azi, reacția „globaliștilor” și ar fi privit ca pe o sechelă (naționalistă) a dictaturii. Și poate că, din cei rămași în România, nu mai e nimeni sau aproape nimeni căruia să-i pese. Poate e în firescul lucrurilor și nefiresc ar fi să auzi mai multă muzică în românește. (Există destule piese românești de ieri și chiar de azi care - și datorită versurilor - s-ar putea difuza între două relatări / știri / anunțuri etc., doar că selecția lor presupune efort, dăruire și, mai ales, prețuire pentru muzica pop-rock în românește.)

Persona - un film de Ingmar Bergman

Gândindu-mă la Matinalul de altădată de la Radio România, la felul în care limba română de mult nu mai e la ea acasă nici în radio, nici la televizor (nici măcar atunci când e - tot mai abuziv - folosită), am fost surprins de vocea catifelată a Adrianei Moca. Șeherezada sa comenta o carte despre cum se pot atenua traumele copiilor ai căror părinți s-au despărțit. Autorul cărții (nu rețin titlul și autorul) recomandă părintelui divorțat folosirea sintagmelor „mama ta”, respectiv „tatăl tău”, în fața copilului rămas - prin lege - la doar unul din părinți. Asta pentru că „maică-ta” sau „taică-tău” (sau, și mai rău: „mă-ta” ori „tac-tu”, însoțite de nu tocmai flatante atribute), prin conotație și intonație, printr-o obositoare repetare în timp, n-ar face decât să mărească trauma pe care copilul,  într-o astfel de situație, oricum o simte. Ori, dacă-i spui „mama ta” / „tatăl tău”, copilul ar fi cumva încredințat că părinții săi, deși separați de un divorț, încă se respectă. Bine spus, numai că atunci nici divorțul n-ar mai fi divorț, iar gândul la „toată lumea din familia noastră” - apropo și de „ferocele” film al lui Radu Jude - n-ar mai trezi frisoane, pentru că, nu-i așa, the more, the merrier. Ar fi ca-n Marița, înduioșătorul film lui Cristi Iftime la care m-am gândit deunăzi (apropo de scena finală când mama, după reuniunea familială, dă să meargă spre mașina fostului soț, dezmeticindu-se abia când unul dintre fii o întreabă: „Păi, mama, ce faci?!”) în timp ce citeam în povestirea lui Alexandr Soljenițân (Fracturi): „Dacă rupi un trup viu în bucăți, ele se vor crispa căutându-se una pe alta”...