 |
| Digital art by Pavel Vereș |
Ce condiție trebuie să îndeplinească un film vechi ca să fie considerat încă viu? - mă întreabă Robert în emisiunea care s-a difuzat la TVR3 chiar de ziua lui de naștere. Dar - îmi spun - există cu adevărat filme vechi și noi? Nu cumva e vorba despre filme moarte și filme vii? Ori chestiunea viu-mort nu e ușor de tranșat. Ține, într-un fel, de credință, de disponibilitatea interioară de a adera sau nu (încă) la un anume tip de discurs, de viziune, de povestire cinematografică. Astfel, un film e la fel de viu pe cât ești tu de viu (și de liber), ca spectator. Și poate că viața (sau prospețimea) filmelor vechi nici nu se poate discuta în afara libertății spectatorului. Un film liber (de prejudecăți, de șabloane, de idei preconcepute etc.) presupune un privitor liber. Sau măcar preocupat de ideea eliberării de prejudecăți.
Nu am apucat să discut cu Robert prea mult despre filmul / cartea ca o pradă sau, mai bine zis, despre amăgirea că filmul / cartea poate fi o pradă (prada - ca-n poemul lui Ștefan Augustin Doinaș, Mistrețul cu colți de argint - suntem noi). Și despre Tarkovski, Puiu, Mungiu sau Jude. În ceasul reîntâlnirii noastre am încercat să mă refer la importanța condiției de spectator. De cinema, de teatru - nu contează, câtă vreme autorul e prezent și dispus să publicului un selfie cât mai autentic, mai neprefăcut. Îmi place condiția de spectator treaz, de împreună-contemplator al vieții ca miracol - că despre asta e vorba, în fond. Cred că e important deopotrivă respectul artistului pentru spectator și al spectatorului pentru artist, după cum important e să nu trișezi - nici ca artist, nici ca spectator. Doar că adesea ni se pare că știm îndeajuns de bine cum stă treaba și cu spectatorul, și cu artistul. Și atunci dispare orice bucurie. Rămâne doar interesul transformat - încet, dar sigur - în blazare. Ori filmul (sau teatrul sau literatura sau muzica) ar trebui să fie un ospăț al bucuriei. Și al poeziei.
Găsesc, în versurile lui Robert, această ars poetica (ce mă duce cu gândul la Walt Whitman și la al său poem „A Noiseless Patient Spider”) numită „O dorință” despre nevoia de comunicare:
vreau să scriu
ca și cum m-aș naște
plin de sânge de bucăți de piele și resturi de carne
cu un țipăt gros
prelung
de barbar lepădat de ai lui
într-o pădure de statui romane
ce-l privesc înregțoșate și cu dispreț
vreau să scriu
cu un tăvălug de cuvinte
versuri care să iasă din pagini
și să se agațe de pereți de ferestre de uși
ca firele unui păianjen care a prins o insectă uriașă
ce tocmai de pregătește să-l devoreze
și
înnebunit de frică
țese într-una într-una într-una
până când se topește
în ațele ce se întind - o cămașă a morții
prea mare
și
prea subțire
Și, în fine, descopăr - amuzat și uimit - poemul „Sfat pentru un tată bătrân”:
nu te mai juca atâta cu viața
ai îmbătrânit și tu
acuși îți trebuie ochelari mai tari
acuși cremă pentru picioarele umflate
răspunsuri săltărețe la săru' mâna, nenea ori la ce bine arătați azi
zâmbet la tataie, bagă viteză
șepci pentru soare
căciuli pentru vânt
batiste tot mai multe batiste
însă miraculos va fi că o să descoperi
pe dinăuntru
și că niciodată nu vei mai uita de tine
niciodată
vei afla că ai ficat rinichi vene stomac
pancreas artere vezică mațe inimă
și vei începe să le porți de grijăâși să-i iubești ca pe niște copii
iată minunea:
vei fi din nou tată la bătrânețe
și
din câte te cunosc
unul răbdător și atent
vei citi cărți despre copiii tăi
despre ce le trebuie și ce nu
despre ce au voie să facă
și ce le este interzis cu desăvârșire
vei cere sfaturi despre ei
vei povesti cunoscuților ce-au mai pățit
îi vei duce la medici la mare la băi
îi vei obloji
te vei ruga să nu vrea niciunul dintre ei să iasă afară
și îi vei purta în tine mai grijuliu ca o mamă
va fi greu
cu baston
cu cârje poate
cu dragostea și frica
ce vor fi una
Îi doresc lui Robert ceea ce-mi doresc și mie: să nu uite nicicând că (așa cum spune un vers de-al său)
poezia este ceea ce rămâne din viață
după ce o trăiești...
