Pe 24 iunie Filarmonica Banatul a cântat ultima oară în stagiunea primăvară-vară 2011. În program: J.S. Bach (Aria din Suita nr. 3 în re major BWV 1068 pentru orchestră de coarde), Beethoven (Concertul pentru vioară şi orchestră în re major op.61, solistă: Corina Belcea) şi Bartholdy (Suita Visul unei nopţi de vară). Sala, suntem anunţaţi de director înainte de începerea concertului, este disputată (a cincia oară!) de RADEF – compania naţională de administrare şi difuzare a filmelor. Care, în oraşul nostru, a pierdut unsprezece din cele treisprezece săli de cinema, câte erau în 1989. Dar chiar dacă sala Capitol ar redeveni cinematograf, cui prodest? Fanii filmelor americane sunt, oricum, satisfăcuţi în luxoasele săli de la mall, cu un repertoriu (exclusiv profilat pe spălare de creieri) pe măsură. Iubitorii de cinema adevărat (nu doar american, eliberat de clişee, purtător al unei viziuni regizorale solide), atâţia câţi mai sunt, nu vor primi în orice caz ce-şi doresc. În fine, ce va fi, va fi…
***
Am trecut cu vederea prea repede o conferinţă-eveniment, susţinută în foaierul Filarmonicii cu vreo zece zile în urmă, de Ion Minoiu. Tema: „Peren şi iconic în muzica bizantină” Titlul este, din start, descurajant pentru „omul recent” ce face alergie la orice fel de „perenitate” şi, nu mai puţin, la discursul „iconic” (liturgic, bisericesc). Lucrurile prezentate acolo însă divulgau un om extrem de informat şi pasionat deopotrivă de cântul bizantin (pe care, înţeleg, în predă în Anglia), de muzica barocă (Ion Minoiu este violonist, cu specializarea în muzică veche şi vioară barocă). Toată lauda pentru strădania sa de a încerca să arate unui public nu tocmai numeros, că – în contextul liturgic – sunetul, imaginea şi cuvântul sunt organic legate şi nu se manifestă separat. Că icoana este o Scriptură în culori, iar cântul psaltic este echivalentul sonor al icoanei. Dar câţi sunt pregătiţi să primească un asemenea cuvânt în ziua de azi, când nu puţine biserici ce-şi spun apostolice şi ortodoxe preiau (cu un zel vrednic de o cauză mai bună) forme şi sonorităţi pestriţe din „acel Apus”. Care Apus, iată, a ajuns să semene (până la contopire) cu „tradiţia străbună”. Şi totuşi: Cine are urechi de auzit şi ochi de văzut ştie să facă diferenţa…
***
Am cedat (încă) unei „plăceri vinovate” şi, vreme de două ceasuri (cu tot cu reclame), am urmărit la televizor unul din filmele copilăriei mele: Accident. Eram de vârsta fiului meu cel mare (aveam nouă ani) când l-am văzut întâia oară. Am primit chiar un premiu II la un concurs ad-hoc organizat în cinematograful timişorean Parc, înaintea proiecţiei, cu întrebări legate de cine-biografia lui Sergiu Nicolaescu (pe atunci eroul meu). Magnetul care m-a atras să-l revăd a fost muzica extrem de sugestivă scrisă de Radu Goldiş (cu Adrian Enescu la pian şi synthesizer – dar cine mai ştie asta, când nici pe generic nu apare decât numele compozitorului). Dintre actori se disting doar George Mihăiţă şi Ştefan Mihăilescu-Brăila în partituri de „negativi”. Şi despre acest film merită să se spună, să se scrie, ca un fel de WARNING: Stimaţi (tele)spectatori, folosiţi-vă creierii şi nu vă lăsaţi manipulaţi de lozinci şi de „etica” acestui film (şi, desigur, nici de poncifele genului poliţist preluate din alte producţii de serie mult mai cunoscute). Nimeni însă nu spune nimic şi istoria se repetă: încă o generaţie este dusă de nas de „nemuritorul” regizor, scenarist, actor, producător şi senator Sergiu Nicolaescu.
***
Theodor: „Tata, Buni trăieşte în mod real?” Auzise că sufletul trăieşte veşnic, iar trupul – când omul moare – „pleacă la odihnă”. Despre ce anume înseamnă real şi ce ireal nu e tocmai uşor a vorbi, de aceea îi şi răspund minimalist. Mai cu seamă că oameni în toată firea nu ştiu să discearnă între cele „reale” şi cele „înşelătoare”. Nădăjduiesc să îl seducă, în timp (şi în continuare) slujbele Bisericii – sfinte şi sfinţitoare – şi să deprindă să deosebească, treptat, cele ce sunt de cele ce închipuie. Deocamdată îmi spun că reale trebuie să fie întoarcerea mea „acasă”, decantarea gândurilor şi simţirilor mele, lămurirea mea întru cele bune şi de folos. Restul e ireal şi fantasmagorie.
