Cu doi ani în urmă, în 2018, Adrian Enescu (+ 19 august 2016) avea să-și petreacă ultima zi pe pământul de pe care a compus simfonii ce veneau, parcă, dintr-o altă lume. Cinci zile mai târziu, trupul avea să-i fie mistuit de flăcări și prefăcut în cenușă. Ani de zile îi scriam și el îmi răspundea. Uneori vorbeam îndelung la telefon. Câteodată ne întâlneam. Muzicile și orchestrațiile sale aveau o neobișnuită forță de transfigurare, te somau să te cunoști, să te descoperi, să înțelegi că ai nevoie nu doar de ceilalți, ci și (sau mai ales) de tine, de „omul din om”, de cugetul tău latent. Audiția poemelor sale muzicale era un fel de exercițiu de asceză. De aceea nu m-au surprins rândurile sale trimise printr-un email, la începutul mileniului trei: „Am citit undeva că, măcar o dată în viață, fiecare om trebuie să se retragă în sălbăticie pentru a avea experiența singurătății sănătoase sau chiar plictisitoare, pentru a descoperi că depinde numai de el însuși și pentru a-și găsi astfel ascunsă puterea lăuntrică... Te rog vizualizează un câine (Laika îl chema) singur învârtindu-se în jurul Pământului cu ochișorii umezi privind prin hubloul satelitului. Oamenii l-au aruncat în cosmos, dar satelitul nu a putut fi recuperat. Ce o fi simțit el printre atâtea stele? Ce s-o fi întâmplat cu el în ultimele lui secunde? Un om putea să comunice cu solul, dar câinele, sufletul lui? ...”
 |
| Adrian Enescu (foto: Răzvan Voiculescu) |
La rândul meu m-am întrebat ce s-a întâmplat cu Adrian Enescu, cu sufletul său, în ultimele secunde. Ce s-a întâmplat cu mama (+ 2011), cu sufletul ei, în ultimele secunde, minute, ceasuri, zile on the thin red line. Amândoi îmi spuneau - nu o dată, fiecare în felul său - că viața este un dar, nu o obligație. Pe 23 august 2016, la ora prânzului, când trupul lui Adrian Enescu avea să fie luat de pe catafalcul de la Muzeul „George Enescu” și dus spre crematoriu, prin niște boxe se auzea „Kyrie eleison” (genericul său muzical pentru Hotel de lux, filmul lui Dan Pița din 1992) și, imediat după aceea, „Chemare”, bossa nova (pe versuri de Romulus Vulpescu, cântată de Ileana Popovici) compusă de el pentru filmul lui Timotei Ursu, Septembrie :
vine-o vârstă, vine-o veste, vine-o vreme
vine-o vamă, vine-o voce, vine, cheamă
cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora
vine ziua să coboare discul meu solar
vine ora care doare scrisă-n calendar
vine vremea să fiu boare, cer și aer clar
vine ora ca odoare să vă las în dar
vine-o vamă, vine-o voce, vine, cheamă,
vine vremea la izvoare să ne-ntoarcem iar
vine vremea să dau floare, poate fructe chiar
vine, cheamă, pleacă, vine, este
