Instanța amână pronunțarea

Nu cred că mi-am închipuit vreodată (iar dacă da, m-am lecuit de mult) că există o critică de cinema (una și bună). Ba chiar m-am convins că există perioade și faze (nu de puține ori contradictorii) în activitatea unui critic de film. Critic... Ce urât sună! Ca și cum, el, criticul, n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să pândească (și apoi să taxeze, să dea note, să amendeze) „derapajele” unuia sau altuia din cei care îi oferă pe tavă filme, filme, filme. O fi și asta o plăcere, la urma urmei. În ceea ce mă privește, departe de a spune că sunt - fără de rest - fidel unui autor (regizor) anume, mă preocupă mai cu seamă ca, atunci când cineva pe care l-am prețuit, a „derapat” (în ochii mei, după înțelegerea mea), să nu-l judec. Să merg mai departe fără bitter feelings. Pentru că și în acel „mai departe” se află încă multe de descoperit. Mi-am redus la minim (și poate încă nu destul) comentariile pe marginea unor filme în care am detectat o anumită formă de „trădare” (față de sine, așa cum i-am priceput eu sinele) a respectivului autor. De bună seamă că, într-un fel, suntem critici pentru că alegem. Iar dacă alegem, nu o facem la întâmplare ci cu un motiv. Dar, până la urmă, alegerea e greu de „justificat”, oricâtă disponibilitate am avea la confesiuni și argumentări. Se vorbește atât de ușor despre alunecarea înspre „formalism” sau „comercial” a unuia sau altuia dintre regizori, dar n-am văzut încă o critică a criticii - tot în numele adevărului - care să taxeze, la fel de zelos și de imparțial, derapajele spre formalism ale unui critic sau altul. Care critic, adesea crede că e „instanța supremă”, că trebuie să aibă „ultimul cuvânt”, cum spune Cristi Puiu. Adevărata critică pe care o fac (și pentru care mă socotesc vinovat) este aceea prin care (chiar dacă nu vorbesc sau scriu despre asta) îl judec pe cel care, altădată, am reușit să-l îndrăgesc, să-l simt - printr-un film sau mai multe - aproape. Că, judecându-l astfel (chiar și în taină), simt cum îmi devine antipatic sau, și mai grav, indiferent. Sunt câteva din gândurile care mi-au trecut prin cap când am scris Pseudokinematikos 3. Între viață și cărți (Ed. Filos, București, 2016).

Călăuza (un film de Andrei Tarkovski, 1979)