Spoorloos

respirăm până când ne ia dracu
şi atunci se cheamă că am murit

primul lucru care-ţi sare în ochi este, într-adevăr,
greva plămânilor
ei stau de parcă ar pândi ceva,
de parcă ar ciuli urechea,
nu mai forţează găicile vestei
apoi inima şi celelalte încetează lucrul
ca la o carieră de piatră
nici-un ciocan, nici-o bubuitură,
nici-un ecou;
ce se petrece în acest timp cu sufletul?
greu de spus
dar zău,
dacă n-aş da oricât să aflu

***

Subscriu la întrebarea (retorică?) din finalul versurilor lui Lucian Avramescu. Cât despre sintagma din primul vers, îmi închipui că nu vrea să însemne nimic, chiar nimic. Pentru că e greu de presupus că poetul s-a gândit să consemneze „faptic” decesul unei persoane, ca şi cum l-ar fi văzut pe însuşi ucigă-l toaca tăindu-ne conexiunea la respiraţie în clipa „marii treceri”. Acum, după ani de zile de la prima lectură, aceste versuri spun – pentru mine – şi o altă poveste, căci îmi amintesc de ceea ce s-a întâmplat cu mama la intenzivszoba pe 1 mai (hemoragie cerebrală, edem pulmonar, insuficienţă cardiacă, deces). Şi de atunci mă consolez că sufletul ei a ajuns „pe mâini bune”.

Ca să înţelegem ce se petrece cu sufletul celui/celei care pleacă în veşnicie ni se dă o ocazie – doar una – şi pentru asta trebuie să trecem noi înşine prin acea ultimă experienţă. Iar atunci când aflăm, este prea târziu să mai povestim altora. Ca-n finalul tulburătorului film olandez Spoorloos /Dispariţia, în care un tip este obsedat de misterioasa dispariţie a iubitei sale. Fata fusese răpită într-o staţie de benzină de un maniac (exclusiv din dorinţa acestuia de a pune în practică un teribil experiment). A sfârşit într-un coşciug, six feet under (după ce fusese adusă în stare de inconştienţă), unde s-a trezit în cele din urmă. Şi numai ea ştie cât se va fi chinuit între cele patru scânduri până şi-a dat duhul. Băiatul care-o iubea nu mai avea ochi pentru altcineva şi încearcă disperat să dea de ucigaş. După o intensă campanie de mediatizare a dispariţiei fetei, îl întâlneşte pe criminal care, cinic, îi spune că nu va putea afla ce i s-a întâmplat fetei decât dacă va trece exact prin aceeaşi experienţă. Şi aşa acceptă „jocul” propus de ucigaş: ajunge în stare de inconştienţă (bea cafeaua cu substanţa care-i provoacă pierderea temporară a cunoştinţei) şi – câteva ore mai târziu – se trezeşte şi el, singur, într-un sicriu întunecat, six feet under. Urlă îngrozit (dar cine să-l audă?) şi încearcă să facă lumină cu o brichetă. Luminiţa focului se transformă atunci în chipul fetei dragi pe care-l zărise, în ultima lor zi petrecută împreună, la ieşirea dintr-un tunel. Pentru o clipă, a aflat ce s-a întâmplat cu sufletul iubitei sale…