duminică, 21 ianuarie 2018

Proba de microfon - chipuri și fizionomii nefotogenice

Am văzut Proba de microfon la Cinema „Studio” în anul 1981. Eram, cred în clasa a șasea și nu ratam niciun film românesc. Țin minte că, deși problematica era „de oameni mari”, filmul m-a prins. Adică mi s-a imprimat în memorie. Aveam să-l revăd în câteva rânduri. Prin 1986 l-am văzut la TV Novi Sad. Iar în 1990 l-am revăzut la Cinema „Unirea” chiar în seara în care - după proiecție - aveam să trec pe la UVT să văd rezultatele admiterii la facultate. Și le-am văzut: am intrat la filologie.
Mircea Daneliuc, Tora Vasilescu
Tot pe la mijlocul anilor 80, Mircea Daneliuc era pe linie moartă. Glissando, pe care-l terminase prin 1982, abia trecuse de cenzură și - vreo câteva luni - era de găsit în cinematografele (pentru peliculă de 35 mm) din România. Pentru mulți a fost un film „subversiv”, atunci. Pățania cu vizionarea la „biroul doi” (în prezența Elenei Ceaușescu) e descrisă cu tot hazul în cartea sa, Pisica ruptă. Din rațiuni oculte, „to'arășii” s-au gândit - în 1985 - să relanseze pe ecrane Cursa (la zece ani de la premieră) și ... Proba de microfon (la cinci ani de la premieră). Așa le-am revăzut la cinema „Timiș” - pe atunci o sală selectă, în urbe. Astăzi - cu dezlegare de sus, unde competiția pentru obținerea de spați ultracentrale e acerbă - „Timiș”-ul a fost adus (ca celelalte 13 cinematografe din Timișoara) la sapă de lemn.
Gina Patrichi, Mircea Daneliuc
Revăzut la aproape 40 de ani de la premieră, Proba de microfon este o mărturie nu doar despre „anii ăia”, despre chipuri și stări de fapt dintr-un anume context istoric și politic, ci - mai ales - despre lumea de azi. Confuză și mofluză. Mă uitam la mutrele pe care camera lui Ion Marinescu le surprinde (nu doar în gări și săli de așteptare) în Proba de microfon. Pare că nimic nu s-a schimbat în 40 de ani. Sau în 80 de ani, dacă punem la socoteală și fizionomiile filmate de Călin Ghibu pentru Vânătoare de vulpi (1980), de același Daneliuc, a cărui poveste e plasată în România de la sfârșitul anilor 40. (În aceeași categorie de fizionomii nefotogenice intră și chipurile filmate pentru O lacrimă de fată și baloane de curcubeu - ambele de Iosif Demian, pentru Casa dintre câmpuri, Secvențe Fructe de pădure de Alexandru Tatos, pentru La capătul liniei de Dinu Tănase.) Și mă uitam la Daneliuc, la Tora Vasilescu și Gina Patrichi, la efortul în echipă al celor care - văzuți sau nevăzuți - au pus umărul la facerea acestui admirabil și radical film. Și mă gândesc ce premii peste premii a luat în țară. Ca și Croaziera, un an mai târziu. Pentru ca apoi să nu i se mai dea voie să filmeze decât de două ori (Glissando, Iacob) în cei opt ani care au mai rămas în acel deceniu. Probabil că zeloșii care i-au pus bețe-n toate au reușit să-l aducă la starea de lehamite și de acreală cu care și-a făcut mai toate filmele de după 1990. Păcat.
Mircea Daneliuc
Proba de microfon - unul din acele (nu multe la număr) filme excepționale românești „de actualitate”, din anii 70-80, care - măcar pe durata vizionării - te fac să uiți că ea, cinematografia românească, era a altora - a Nicolaeștilor și Drăganilor, a BD-urilor, Comisarilor și Voievozilor, a Haiducilor, Păcălicilor și Buletinelor de București ș.a.m.d.