La începutul anilor 70, cărturarul Nicolae Steinhardt avea să asculte (în
stereofonie, de pe nişte discuri de vinil), controversata operă pop-rock Jesus Christ Superstar. A rămas cu o
„impresie puternică de frumuseţe, sinceritate şi adâncă dragoste de Hristos”,
considerând-o „capodoperă”, „bucurie şi izvor de zguduire” şi întrebându-se
„cum de se poate vorbi de sacrilegiu”. Entuziasmul cu care a receptat opera lui
Andrew Loyd Webber şi Tim Rice sau La
dolce vita (filmul lui Federico Fellini ce a provocat un scandal imens în
Italia), avea să fie privit ca o bizarerie. Pentru nu puţini monahi sau „oameni
din Biserică” însăşi persoana celui care avea să devină Monahul Nicolae de la
Rohia este – din variate pricini – o „bizarerie”. Numeroasele intrări în labirintul culturii (atipice, în cazul unui monah ortodox) sunt
însă un pericol – avertiza el – doar pentru cei „fără temelie lăuntrică,
versatili şi uşuratici”. Pentru ceilalţi, „contactul cu alte universuri nu este
decât îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei
exuberanţe a creaţiei”.
Patruzeci de ani mai târziu, Cristian Mungiu reuşeşte să ducă la bun
sfârşit După dealuri, prilej
deopotrivă de bucurie şi de zguduire a spectatorului. Este un proiect pe care
l-au curtat, pe rând (sau simultan) Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Cristi Puiu
şi Cristian Nemescu. Filmul său, inspirat din „cazul Tanacu” şi din scrierile
„non-ficţiune” ale Tatianei Niculescu-Bran (după cum informează post-genericul)
stârneşte vii controverse. I se pune în cârcă, printre altele, faptul că este
„anti-ortodox”, că „aşa ceva” sau nu există, sau este „nereprezentativ” pentru „noi”.
În fond, poate că spectatorii dornici să găsească un mesaj „explicit”, ilustrat
(nu transfigurat) şi – dacă se poate – edulcorat (în spiritul tablourilor
religioase apărute în spaţiul romano-catolic, dar extrem de prezente şi în
mediul ortodox, în duhul filmelor sentimentaliste pe care le vor fi îndrăgind
etc.), sunt deranjaţi de viziunea echivocă, imparţială a regizorului
(asemănătoare cu cea din 4 luni, 3
săptămâni şi 2 zile). Care nu ţine să-şi legitimeze în mass media credinţa
(de ce ar face-o, câtă vreme nu lezează în niciun fel ortodoxia, ci, eventual,
anumite aspecte de ortopraxis) şi nici să-i încânte pe amatorii de producţii
declamative, decorative şi romanţioase.
După toate acuzele cristalofile (puriste) venite dintr-o anumită parte
a taberei „pravoslavnice” stau şi mă întreb ce film au văzut „judecătorii” în
micul univers creat de Mungiu. Şi care le este „temelia lăuntrică”, atunci
când, cu nonşalanţă, declară că „nimic din ceea ce
se întamplă nu este transfigurat artistic”, că filmul este „una din cele mai
atee creaţii contemporane”, că „discursul creştin nu mângâie, nu vindecă, nu
salvează, ba chiar, mai presus de toate, nu mântuie pe nimeni”. Ceea ce a ajuns pe ecran este,
pentru spectatorii atenţi, un film-mărturie despre sfinţenie (ori măcar despre nevoinţele
întru sfinţenie şi mântuire). Nu un „zbor deasupra unui cuib de maici” (cum s-a
exprimat un critic de cinema), nu portretul unui „grup gregar” şi „primitiv”,
ci al unei obşti monahale pe care Mungiu nu o caricaturizează (oare cum ar fi
arătat această obşte în viziunea lui Pintilie sau Puiu?), ci îi dă viaţă cu o
bună-cuviinţă dublată de un rafinat şi neobişnuit simţ cinematografic.
Personal, consider că regizorul nu ştie cum trebuie numaidecât să arate
un film despre „creştini ortodocşi” (de dincoace sau de dincolo de dealuri)
dintr-o „perspectivă ortodoxă”. Cred însă că altceva l-a preocupat pe el: cum
să nu arate un astfel de film. (Şi
mai ales cum să nu arate un film
inspirat dintr-un caz excepţional pe care presa l-a prezentat în mod agresiv ca
ştire de senzaţie. Mungiu şi-a „periat” povestea nu doar de astfel de elemente
„picante”, ci şi de clişeele patetice ale unui film „religios”.) Iar la final,
strădaniile sale şi ale echipei cu care a lucrat se văd: compoziţia fiecărui
cadru, interpretarea actorilor, naturaleţea
şi expresivitatea dialogurilor, precum şi senzaţia generală de firesc a întregului
film sunt tot atâtea atu-uri pentru După
dealuri.
