"Mi-a mers la inima si A Little Romance – usurel, vag
melodramatic, dar cu talc. De fapt, intr-un fel, reteta hollywoodiana se
bazeaza pe “ingrediente” care nu sunt deloc rele in sine: un pic de
neverosimil, intoarceri de situatie neprevazute, un strop de supranatural si,
evident, happy-end. Sa nu aruncam imediat la cos happy-end-ul, doar pentru ca
cele mai multe filme care se termina asa sunt proaste. In fond, care e nadejdea
crestinului? Ce il face sa “se bucure pururea” (I Tes V, 16), desi e adesea
stramtorat, necajit de ale vietii, amenintat de nenorociri si, in plus, mai
vede si lumea mergand din rau in mai rau? Tocmai asteptarea acelui happy-end
maret care va fi A Doua Venire. Nu ne infatiseaza oare Patericul, dar si viata
de zi cu zi, exemple in care neverosimilul devine posibil prin credinta? Si nu
e interventia supranaturala a lui Dumnezeu cea care ne scoate din situatii
carora nu le mai gasim iesire, ne da solutii care “la oameni sunt cu
neputinta”? Problema celor mai multe “super-productii” hollywoodiene
nu este ca fac uz de aceste lucruri, ci ca le-au vulgarizat, le-au bagatelizat,
le-au injosit. Happy-end-ul s-a transformat, in majoritatea cazurilor, intr-o
vulgara satisfactie pamanteasca, uneori de-a dreptul pur trupeasca. Speranta cea
mare are scopuri mici, ni se prezinta raiul pe pamant, in fond o serie de
paradisuri artificiale care nu sunt decat luciri ale iadului. Aspiratiile si
pasiunile sunt reduse la solutii facile si acel “deus ex machina” le permite
protagonistilor sa se balaceasca in continuare in glodul lor. Ei bine, A Little Romance foloseste mult din
reteta de la Hollywood, dar “smechereste” (in sensul bun – daca se poate asa
ceva), fara sa devina tributar si mentalitatii dominante. Pentru ca
happy-end-ul nu prea e “clasic”, ci mai degraba dureros, pentru ca
melodramaticul se bazeaza totusi pe trairi adanci omenesti, pentru ca
neverosimilul e o conventie care subliniaza mai bine metafora. E un strop de
candoare – asa, cu neputintele ei si ale vremii noastre – intr-o lume de
concupiscenta, atat trupeasca, cat si spirituala. Admirabil personajul jucat de
Laurence Olivier, plin de candoare si viclenie in acelasi timp, imi aminteste
mai putin de Jean Valjean si mai mult decat orice personaj dickensian din
aceeasi familie. Iar Dickens, o spunea si Steinhardt, cu toata melodrama lui, e
un ecou al adancului omenesc. In privinta candorii si, de ce nu, a puritatii celor
doi (pre)adolescenti, scena cu filmul pornografic mi se pare de mare
insemnatate. Pentru ca, in general, fatza de asemenea filme, exista doua tipuri
de reactie: fie sunt cei care le gusta si se dedulcesc de pacatul desfranarii
si preadesfranarii, fie sunt cei care le resping, dar cu mandrie puritana.
Pentru acestia din urma, protagonista unui asemenea film nu poate fi decat o
“taratura, o curva nenorocita” sau, cum se spune mai nou, o “zdreanta”. Ei
bine, Lauren nu vede asta, ci spune, “e atat de frumoasa, de ce face asta?” In
primul rand ea vede frumusetea din om, deci “chipul”, care nu poate fi distrus,
nici daca e acoperit de mormane de noroi. Si simte durere pentru pacatul
aceleia, nu dorinta “adulta”, “matura” de a o judeca, dorinta ce vine adesea din
refularea propriilor vinovatii (cu gandul, cel putin) ale adultilor categorici." (Paul Slayer Grigoriu)
 |
| A Little Romance - a film by George Roy Hill |
