Duminică la ora 6
a apărut într-un moment de relativă deschidere cultural-politică în România.
Filmat în 1965 și difuzat începând cu ianuarie 1966, debutul în regia de film a
lui Lucian Pintilie avea să se bucure de o anume recunoaștere (internă și internațională)
pentru dimensiunea sa experimentală. În anul premierei, Duminică la ora 6 a primit Premiul special al juriului, Premiul
mișcării de experiment și de cinecluburi, precum și Premiul special al criticii
la Festivalul de la Mar del Plata, Argentina. Alte opere experimentale,
realizate cu doar câțiva ani în urmă, aveau să fie cenzurate, interzise ori primite
cu parcimonie de critica din țară. Printre ele, Viața nu iartă, Casa de pe strada noastră, Țărmul nu are sfârșit,
Anotimpuri. Meandre, al treilea
lung-metraj de Mircea Săucan, filmat tot în 1965, a ajuns pe ecrane abia la
sfârșitul lui 1967, iar opoziția critică față de el a fost cu mult mai
puternică decât acceptarea.
 |
| Dan Nuțu & Irina Petrescu |
Aflat la debut, Lucian Pintilie povestea încă din timpul
filmărilor, că povestea de dragoste din Duminică
la ora 6 – „simplă, generoasă, închegată în vremuri neobișnuite, vrăjmașe” –
se sfârșește tragic. Eroii, cu o „puritate solitară”, dăruiți „unei vocații și
unor convingeri înalte, marilor idei și marilor pasiuni” (Valerian Sava), au
ales „calea demnității, a luptei, respingând indiferența, lașitatea, inerția”
(Lucian Pintilie). Regizorul suprinde „pe viu”, fără poleială și
artificializare, fără să „trișeze”, ceea ce eroii săi (interpretați de Dan Nuțu și Irina Petrescu) resping. Existențele
personajelor se consumă „firesc, cotidian”, narațiunea – simplă, convingătoare –
prelucrează insolit experiențele neorealiste. (Pe drumul deschis de el au mai
mers cu succes, în anii 70-80, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu
Tănase.) Pe măsură ce filmul prindea viață, scenariul inițial a devenit, „pretextul
unei alte povestiri” eliberate de rigidități, de „cursivitate” și „detailare
epică”. Pintilie avea să descopere „frumusețea reacțiilor surprinse pe viu”, „senzația
extraordinară a decalajelor sonore, a neconcordanței imaginii cu sunetul”, „frumusețea
pur cinematografică a ideii de retrospecție” și, în sine, „o incapacitate
organică de a povesti cursiv”.
 |
| Dan Nuțu & Irina Petrescu |
Confruntările cu critica și publicul din România, cu „exaltații
noștri” și „retrograzii noștri”, apoi cu juriul, publicul și mișcarea de
avangardă în Argentina, l-au convins pe Lucian Pintilie să dezvolte „cu o
încăpățânare pe care nu o puteți bănui” ce este bun și valoros în Duminică la ora 6. Lucrările sale
viitoare realizate în România până în 1990 (neorealistul Reconstiruirea și grotescul De
ce trag clopotele, Mitică) aveau să suprime ce este „prost, formal, caduc,
epigonic” în filmul de debut, însă difuzarea lor a fost problematică. După
câteva săptămâni de proiecții în care a făcut săli arhipline, Reconstituirea a fost arbitrar interzis,
iar ecranizarea după opera lui I.L. Caragiale a fost prezentată publicului abia
în 1990. De atunci Pintilie avea să-și ia revanșa pentru anii când numele său a
fost tabu, desăvârșindu-și opera cu noi titluri de referință în cinematografia
românească: Balanța, O vară de neuitat,
Prea târziu, Terminus paradis, După-amiaza unui torționar, Niki & Flo,
Tertium non datur.
 |
| Irina Petrescu |
